Obediența copilului nu se previne și tratează, din păcate, cu libertăți și bucurii copilărești. Fiind o treabă foarte serioasă, obediența copilului începe, are ca bază, paternalismul părinților și educatorilor. Acolo unde educatorii se cred deținătorii adevărului și sunt bântuiți de spaima ca nu cumva copilul să pățească ceva rău dacă nu îi ascultă orbește, acolo e jale mare. Copiii se îmbolnăvesc și, ca să mai scape cumva de chinul sufletesc, împrumută soluția obedienței și rămân blocați în ea, până la vârste înaintate, ale vieții de adult.
Crezînd acestea și cunoscîndu-le întrucâtva din practica mea de psiholog și din formarea specială în direcția asta, am lăsat larg, foarte larg deschis, domeniul experiențelor pentru Tudor. Dublat de frecvente discuții, la amănunt, ca între doi prieteni. E drept că mi-am atras multă batjocură și multe reproșuri de la multă lume. Dar copilul știe clar că tata îl iubește cu adevărat în timp ce la alții a observat că se iubesc mai degrabă pe ei înșiși și pe ale lor, că sunt iubitori mari de reguli și bariere, cu rol de protecție a securității lor, iar nu a copilului.
Cât îl privește pe Tudor, el e un copil care ar sta toată ziua în parc, de s-ar putea. Joacă ore în șir fotbal, e primul la cățărări prin pomi, la tot felul de aventuri, nu tocmai ortodoxe multe dintre ele... Cântă, dansează, sare, face tumbe, e în continuă mișcare, improvizație, experimentare. Are un temperament vulcanic și pasional. E, practic, cel mai năzbâtios copil din parcurile Titanului și e cunoscut ca un cal breaz de copii și părinți. Inutil să spun că e spaima bunicilor și coconetului firoscos, adică a celor care făuresc copii obedienți.
Din păcate nu își face cu plăcere temele, nici măcar la șah. Studiază cel mai puțin dintre copiii cu care concurează. Joacă mai ales din dorința de a experimenta lucruri noi și de a calcula variante cât mai originale și mai grele. Tot timpul stă pe muchie de cuțit, își îmboldește adversarii să părăsească tiparele obișnuite, caută mereu un "Aha!" după care îi strălucesc ochii și țopăie de bucurie.
A fost poreclit de părinți "Tudor un picior", lucru care îl cam supără, deoarece nu stă niciodată în două picioare, ci mereu țopăie, sare ca un ștrengar, fluieră și cântă, sărind ba pe stângul, ba pe dreptul...
Dar îi place mult să muncească atunci când îl pasionează ceva. rar am văzut un om atât de harnic, iar cu asta chiar îl laud, e copleșitor cât poate munci. De asemenea, e foarte strict cu rânduielile bisericești, se supără tare când nu ajungem la slujbă sau când uită să ajuneze și nu se poate împărtăși. De când se spovedește a început să fie, parcă, un pic mai grav, mai serios. Un pic, doar un pic, așa ca o umbră care îi întoarce uneori privirea în el însuși sau, poate, i-o plimbă mai departe, peste și prin lucruri...
Obediența vine din stâlcirea nevoii copilului de a explora și experimenta, apoi de a înțelege prin sprijinul oferit de adulți în tâlcuirea evenimentelor și a cărților. Când, însă, copilul se dezvoltă firesc, putem avea, iată, un copil care ne poate impresiona prin maturitate. Și nu, nu e maturitate. E doar firescul, pe care noi îl percepem greșit, din pricina... tocmai a imaturității noastre. Am pățit-o de multe ori, dar acum știu. Nu el e matur sau precoce, ci eu sunt infantil când îl percep așa.
Last edited by cezar_ioan; 07.06.2013 at 13:28:44.
|