Mai întâi felicitări profei de Religie că a avut curajul (nebun?) să pună o așa problemă copiilor de clasa întâi!
Și totuși, colegul nostru Florin Ionuț zice bine: e prea devreme, poate.
M-am consultat și cu alți forumiști și mi-au recomandat răbdare, încă. Mă supun conștiinței grupului.
Îi voi citi, o vreme, dincolo de poveștile dinaintea somnului, unele postări de pe forum și îl voi solicita să își spună opinia, ca antrenament pentru dialogul de mai târziu, cândva.
Nu vreau să îl împing unde nu cere cu dinadinsul.
Apoi, din ce îmbătrânesc cred tot mai tare în strămoșescul: "Toate la vremea lor!"
Poate m-am pripit, deh, entuziasmat de precocitatea evidentă și copleșitoare a lui Tudor.
Poate s-a "pripit" tinerețea din el, iureșul vârstei, forța primară a naturii... Știu și eu? Teamă îmi e, încât visez fel de fel în timpul somnului, cu feciorul ăsta năzdrăvan, pricină deopotrivă a bucuriilor și spaimelor mele celor mai mari...
Mă iertați, vă rog, sunt doar un tată încântat, până la mare plâns, că are un așa copil iubitor și îndrăzneț, dăruit cu duhul nobilei risipe...
Dacă duhul lui Tudor e de la Dumnezeu, îmi zic mie însumi adeseori, se va vedea deplin la vremea sorocită. "Răbdare, tăticuțule, răbdare!" (îmi zice Tudor, ca unui copil)
Dacă nu, iarăși se va vedea, vai. (Să nu fie, Doamne!)
P.S.
Obediența (că despre asta mă tot țin să rostesc, de fapt) îmi pare o înfrângere a omului acolo unde miezul lui e cel mai moale și mai dulce, moale precum coarnele unui melc prost...:)
http://meditatiilaromana.wordpress.c...-de-ion-barbu/