Biserica Ortodoxă cinstește la 4 iunie pe sfinții mucenici
Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel. În cele ce urmează vă prezentăm câteva informații despre acești sfinți extrase din volumul
pr. Mircea Păcurariu intitulat Sfinți daco-romani și români: ”În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune și mai mult în lumină vechimea și vigoarea creștinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreștină, având trei nave și o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculițel din județul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaște de martiri (martirion), - de formă pătrată (3,70x3,40), construită din cărămidă cu mortar - așezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, așezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaștele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripție în grecește: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum și numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos.
În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripție, cu următorul cuprins: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii și teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculițel n-au putut stabili data și timpul pătimirii acestor șase martiri. Cei mai mulți socotesc că au fost martirizați în localitatea învecinată Noviodunum (azi orașul Isaccea), fie în cursul persecuției lui Dioclețian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creștinilor, prin anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuți, să fi pătimit și mai devreme. Martirologiul „siriac” pomenește pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menționează pe toți, la aceeași dată, adăugând și alte nume: Quirinus, lulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio și alți 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost și cei doi martiri necunoscuți descoperiți la Niculițel. Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niște localnici daco-romani.
În a doua jumătaie a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropați, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaș de închinare paleocreștin - sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu - a dat satului numele de Mănăstiriște, care este întâlnit în câteva izvoare medievale. Bazilica de la Niculițel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaște de martiri din perioada paleocreștină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaștele lor sunt așezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoș, situată în apropiere”.
Conform Pr. Ioanichie Bălan ("Vetre de sihăstrie românească", București, 1982, pag. 221), pe locul unde se va întemeia Mănăstirea Cocoș, a existat pe la anul 1679 un schit de sihaștri.
Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1833 de trei călugări români de la Mănăstirea Neamț, Visarion, Gherontie și Isaia, întorși de la Sf. Munte Athos cu o corabie pe Dunare, la Isaccea. Ieromonahul Visarion, primul stareț al mănăstirii, ridicat la rangul de arhimandrit de ierarhul grec Panaret, Arhiepiscopul Tulcei, era tipograf și a contribuit la tiparirea primei traduceri în limba română a "Descrierii Moldovei".
Pe monumentul din curtea mănăstirii sta scris: "Mărturie a prezenței poporului român în această strabună Dobroge și în continuarea spiritualității sale creștine Arhimandrit Visarion ridică altar de slujire pe acest loc în anul 1833. S-a ridicat monumentul de către starețul protosinghelul Gherasim 1979".
Mănăstirea este atestată documentar în 1841, până atunci funcționând prin încuviințarea organelor locale musulmane.
Primul lăcaș de la Cocoș, potrivit episcopiatulcii.ro, ridicat din nuiele și lipit cu pământ, avea hramul "Intrarea în biserică" și a fost reparat în 1846 prin încuviințarea sultanului Abdul Medgid (1839 - 1861) conform firmanului existent în original în arhiva mănăstirii. Biserica a rezistat până în anul 1910, când a fost dărâmată, la troița înălțată pe locul altarului menționându-se: "Aici a fost Sfânta Masă a vechii biserici zidită în 1833, odată cu înființarea acestei mănăstiri". În anul 1850, în mănăstire viețuiau 30 de călugări.
În anul 1853 se construiește o nouă biserică din caramidă și piatră cu hramul "Sfintei Treimi" ridicată prin osârdia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiță Poenaru care, imediat ce se călugărește la Mănăstirea Cocoș, donează mănăstirii 15.000 de galbeni, 500 oi și 15 cai.
Starețul Visarion a trecut la cele vesnice în 1862. Între anii 1862 - 1864 mănăstirea a fost păstorită de starețul Daniil, călugăr ardelean, prin grija căruia se clădesc clopotniță înaltă de 30 metri și chiliile în stil oriental cu pridvor și cerdac, cu acoperișul învelit cu olane, declarate monument istoric în 1959.
Pe biserica înalțată la 1853 se construiesc 3 turle. Între anii 1905 - 1910 se înalță corpul de clădiri dinspre răsărit, având ca destinație bucătăria, chelăria, trapeza și Paraclisul, lucrările fiind terminate în timpul starețului Roman Sorescu.