[cezar_ioan]

În prealabil postat de glykys

Am citit de curand o carte, "Duhovnicul si ucenicul"de pr. Vladimir Vorobiev, care vorbea, printre altele, despre dificultatile pe care le intampina duhovnicul la spovedanie cu diferiti penitenti, cu copii, cu oameni care vin pentru prima oara la spovedanie, cu incepatori care nu prea stiu cum sa se spovedeasca, dar si cu oamenii imbisericiti, care nu au ei pacate grosiere, dar care se scalda intr-o nepasare duhovniceasca si nu mai au traire:

"Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa savrseasca pacate de moarte, si cu adevarat, nu le mai savarsesc. Nu desfraneaza, nu fura, nu beau, nu fac avorturi, nu se leapada de credinta, nu merg la alte rataciri... Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?... Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc rugaciunile de seara si de dimineata. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atrage deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, inima lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta. Flaacara inimii lor s-a stins."

"Dar de ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor si si-au jertfit fara crutare patimile, viciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar nevointa lor a dat indata, fara zabava, rod bogat? Acum viata lor a incetat sa mai fie o nevointa, a devenit un obicei. De indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti...

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este nevoie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa necontenitei lupte cu patimile, cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu oricare alta patima. Trebuie sa ai permanenta luare aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca, o atentie deosebita. Trebuie sa iti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te indrepti. Fara o asemenea viata duhovniceasca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si in cel mai mare grad este nevoie de smerenie."

Se vorbeste apoi despre formalismul caldicel al oamenilor din biserica, aceia care "doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nicio nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure!". Acestia sunt intr-o situatie mai proasta decat cei incepatori, pentru ca se complac in starea lor.

Se mai vorbeste si despre diferenta dintre viata sufleteasca si cea duhovniceasca, despre oamenii bolnavi sufleteste, cum ar trebui sa aiba loc imbisericirea copiilor...

Au fost destule dati in care si eu am alunecat in starea descrisa in fragmentele citate de mai sus, si poate ca si altii, de aceea mi-ar placea sa avem o discutie asupra lor.

Dar ce sunt păcatele de care se tot vorbeşte? Nişte greşeli? O treabă de penitenţi? (ce ciudată formulare, ce stranie concepţie...) Nişte acte făptuite ba cu juma de gură, ba cu toată puterea?
La asta se reduce păcatul omenesc?

În acest caz mă tem că nu prea se poate face nimic cu omul care vine la biserică. Decât, aşa cum deplânge părintele, să se târască prin plictiseala rutinei obiceiurilor. Un automatism religios, o mortificare oarecare printre alte mortificări.

Boala sufletească nu constă în simptome şi semne (am făcut cutare, vai! am gândit cutare, vai! am drăcuit, vai-vai!) ci într-o tulburare /alienare /schimonosire/ mutilare/ dereglare mortală a întregii fiinţe, când viaţa curge categoric prin serpentinele sclipicioase şi plăcute ale iadului.
Doctorul ştie că febra nu e o boală, ci manifestarea unei boli. Deşi produce şi ea complicaţii, uneori extrem de periculoase, febra nu e boală.
Similar, păcatele pe care le spovedesc credincioşii de care se plânge părintele nu sunt boala noastră mortală numită păcat, ci doar semnul lui vizibil. Păcatul este, aşa cum înţeleg eu, o perturbare mult mai gravă şi mai adâncă/tainică a fiinţei umane. O prăbuşire şi o zacere în moarte, în iad, a fiinţei umane.

Văzut aşa, în acest mod mult mai puţin exterior şi comportamentalist, păcatul îmi pare mai degrabă ca un ocean decât ca o picătură de noroi care îmi pătează o clipă obrazul (Dar nu-i bai, că mă şterg sau mă spăl... Apoi mă murdăresc iarăşi apoi iar mă spăl până când, fireşte, mă plictisesc de tot şi merg doar aşa din inerţie şi obişnuinţă ritualistă la slujbă şi celelalte.)
NU, nu aşa e păcatul şi procesul dezrobirii. În nici un caz aşa. E ridicol să gândim aşa, e stupid, e ruinător pentru mântuire, e minciună.

PĂcatul e un ocean de moarte şi de iad pe care omul TREBUIE să-l treacă pentru a ajunge în Rai. Nu ajunge nimeni în Rai, cred, dacă nu a traversat iadul şi moartea. Tocmai aici e şi statutul Bisericii: ea e bolniţă dar e şi Arcă pentru traversarea morţii şi iadului fiecăruia dintre noi. Cine înnoată singur pe lângă Arcă va obosi şi va pieri în adâncuri...

În concluzie, cred că ceea ce facem în biserică, la slujbe precum şi acasă şi în toate împrejurările vieţii noastre este o continuă cufundare în adâncurile înfruntării păcatului. Sau, în altă reprezentare, o continuă urcare la noi niveluri de înfruntare a păcatului din fiinţa noastră. Cu două variante: lepădare de câte o parte din păcat sau robie în păcat.
A rămâne la rutina listării aceloraşi păcate sau a altora (diferite ca formă dar aceleaşi în ascunsul lor) înseamnă a zace la acelaşi nivel, eventual cu iluzia mortală a autoliniştirii că totul e în regulă. Acesta e, pe scurt şi simplist spus (că mai mult nu mă pricep) PERICOLUL MORTAL AL TRIUMFALISMULUI. Un cântec vechi, de-al fariseilor de demult...

A te mântui cred că înseamnă a traversa oceanul morţii iadului prin nădejdea în Hristos. Moarte în iad şi nădejde în Domnul - acesta e cuplul prin care traversăm păcatul. Posibil doar în Arca Biserică. Aşa cred.