Nu cred că N.Priceputu s-a referit la bucuriile lumeşti. Nici eu nu m-am referit numai la astea. Dar Dumnezeu ne dă şi bucurie, pace în suflet... Sfântul Siluan s-a bucurat de vederea lui Dumnezeu.
Înţeleg că trebuie să ne ferim de mândrie şi că a ne gândi la moarte şi la iad ne este de folos, ne ajută să ne vedem cum suntem şi să ne smerim.
Nu vreau să uit de moarte şi de păcatele mele, dar nici nu pot fi ipocrită să zic că eu nu mă bucur pentru că sunt atât de păcătoasă încât locul meu e în iad.
Părintele chiar ne-a zis că Hristos s-a jertfit pentru noi, iar noi, în schimb, ar trebui să ne bucurăm pentru că avem şansa la viaţă. Desigur, viaţa cu/ întru Hristos.

Nu sunt pentru excese. Iar măsura mea este mai mică decât aceasta, de a fi atât de smerită încât gândul meu să fie la moarte şi la iad. Încerc însă să nu mă mint pe mine. Şi încă o dată, nu pledez pentru bucuriile lumeşti, dar fiecare avem experienţa noastră în viaţă şi pe drumul nostru către/ cu Dumnezeu cine este constant? Cine poate fi mereu aşa şi pe dincolo (adică smerit, iubitor, ascultător, bun şamd). Avem stări şi stări, zile şi zile. Tindem spre perfecţiune, dar nu vom ajunge niciodată acolo, căci numai Dumnezeu e perfect.

Cam asta vroiam să zic. Nu trăim teoretic, ci practic, şi practica îmi arată că am limite pe care le recunosc.