[Parascheva16]

Dureri, înjosiri, batjocuri, împletite cu mângâiere, dragoste şi alinare de la Domnul a trăit în copilărie Sora Aurica, o bătrânică ce vieţuieşte de ceva vreme în obştea Mănăstirii Râmeţ, răspândind în jur multă pace. Auzindu‑i povestea vieţii, te cutremuri, şi gândul îţi zboară la cuvintele Sfinţilor Părinţi: „Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt…”

‑ Soră Aurica, câţi ani aveţi?

‑ Şaptezeci şi şase.

‑ De cât timp sunteţi imobilizată în scaun?

‑ De la vârsta de trei ani.

‑ Şi cum s‑a întâmplat lucrul ăsta?

‑ De la o mătuşă, sora mămichii. Mămica s‑o măritat şi o mers cu bărbatul ei, iar eu am rămas cu bunica şi cu sora mamei. Şi tuşa îi făcea multe neplăceri bunicii. Era intr‑o iarnă, în postul Paştelui, şi a făcut bunica unt şi a zis: „Măi Aurica, să avem şi noi ceva bun de mâncare”. A făcut unt în post. Şi tuşa, când a fost singură, l‑a luat. Bunica n‑a fost acasă. Când a venit, a întrebat: „Aurico, unde‑i tuşa?”. Şi zic: „Acu’ a plecat. A luat untu’…”. Când a auzit, a fugit după ea. A prins‑o şi a luat untul. Şi dup‑aia, când a venit iar seara, tuşa a zis: „Aurico, o să rămâi io cu tine!”. Eu am ştiut ce mă aşteaptă. Când am rămas singură, m‑a luat din pat, m‑a trântit jos pe podină şi mi‑a rupt coloana. Şi dup‑aia, în altă zi, când am rămas iar singură cu ea, se mânia că umblam prin casă, mă târam cu scăunelul, aşa, pe podină. Stăteam în fund pe scăunel şi mă mişcam aşa încet, încet, cu picioarele. Mă târam. Iar ea mi‑a rupt picioarele.

‑ Cum v‑a rupt picioarele?…

‑ A zis că să le pun talpă la talpă. Şi eu n‑am putut. Atunci ea m‑a apucat şi le‑a sucit, şi mi‑a rupt oasele acolo. Şi n‑am putut să mai merg defel. Şi când m‑a trântit cu coloana, prima dată, eu am căzut aşa, culcată, şi mi‑am pus mâinile la ochi şi‑am plâns. Şi atunci ea, cu picioarele, mi‑o dat în subţiori, şi mi‑o rupt şi mânile.

- Deci tuşa v-a rupt mainile, picioarele si coloana. Cum stăteaţi?

- Utie-aşa stăteam, pe un scăunel cu gaură, ca să nu atingă la coloană nimic. Eram cu fundul gol - să mă iertaţi- pe gaura scăunelului. Toată ziua.

- Aţi urât-o pe tuşa pentru lucrurile aceastea?

- Atunci eram mică şi nu ştiam de ură, voiam să mă iubească, să mă ingrijească. Când pleca bunica, trebuia să ingrijească de toate ale casei şi nu mai voia să facă focul. Şi m-a-nvăţat bunica să mă mai duc aşa, cu scăunelul, la sobă. Şi m-am aplecat să iau lemne, şi când m-am aplecat, s-a stricat şi scăunelul, şi-am căzut cu capul după sobă şi cu mâna asta pe tăbliţa sobei. Şi soba a fost fierbinte, şi-am plâns, am plâns, surioară, şi-am strigat-o! Tuşa era în pat, dormea, şi n-a vrut să vie la mine până când a văzut că nu mai pot să plâng. Când a văzut că nu mai pot, a venit, m-a smucit, m-a pus pe scăunel şi nimic nu mi-a pus la mână. Până a venit bunica. Când a venit bunica, m-a văzut plângând, mi-a văzut mâna...Avea un cearşaf. A rupt din el, a băgat în apă rece şi mi-o făcut la mână. M-a durut iar, mă ardea. Când a desfăcut, s-a luat cu piele cu tot, a rămas carne plină de sânge. A stat bunica trei săptamâni cu mine în braţe şi cu mâna într-un ciubăr cu apă rece, până s-a vindecat. Şi după ce s-a vindecat mâna, s-a făcut coajă, scoarţă.

Dac-a văzut tuşa că nu poate să mă răpuie, când a fost bunica dusă la Braşov a făcut mâncare, a făcut mămăligă cu smântână, şi-mi dădea în gură mâncarea, că nu mai puteam să ridic mâna ca să mănânc. Şi mi-o dat cu lingura mămăligă fierbinte, mi-o băgat în gură. Am început să plâng, să dau jos...Mi-o pus mâna la gură să nu pot să dau jos. A trebuit să înghit. M-a ars, surioară, pânâ în stomac...