Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
Da, este o gravă problemă dacă te căsătorești formal, având doar o credință superficială, făcând cununia doar pentru că „așa se face”. Te trezești „unit în Hristos” fără să crezi în El. Nu știu dacă aceea este taină; pentru că o taină nu acționează din afara noastră, fără credința și participarea noastră, fără iubirea noastră.
|
Si eu mi-am pus adesea aceasta intrebare: cata taina mai este casatoria daca unul este credincios, dar celalalt nu (sau mai rau, uraste biserica)? Pentru cel crediincios este taina, dar pt celalalt este ca si cand nu ar fi. Nu va exista strop de comuniune; de rugaciune nici nu poate fi vorba; cel credincios se jertfeste si se straduie sa isi omoare patimile (ca sa nu raspunda la rau cu rau), care sint puse la grea incercare de cel necredincios ce traieste patimas si in totala indiferenta fata de el insusi si fata de efortul celui de linga el. Oare cel credincios va rezista sau va ceda sub o greutate prea mare pt el? Daca cel crediincios isi da seama ca lupta il depaseste mult fata de ce estimase initial, ca nu are vocatie de martir si isi simte periclitata mantuirea (se simte zdrobit in loc sa se antreneze sa urce), oare ce este mai bine sa faca?
Oare nu este necrediinta o tradare, adica un adulter? Oare o intra la "motive de divort prin adulter"?
Cel ce nu lupta cu patimile sale din motiv de necrediinta, ii tradeaza pe toti: pe sotie/sot, pe tot aproapele de fapt (tradeaza dragostea prin nenumarate moduri: egoism, tratarea celuilalt ca pe un obiect, nu ca pe o persoana, etc)