Drumul e lung, de o viață. Iar unirea cred că este tot mai strânsă pe măsură ce timpul trece, sufletele celor doi se întrepătrund tot mai strâns, ajungând uneori și să se confunde, să nu mai știi, spre exemplu, dacă un anume lucru ți-a plăcut dintotdeauna sau îți place pentru că ei îi place.
Dar devenirea în Biserică este mai mult decât o armonizare prin renunțare, grijă de celălalt, completare ș.cl.; să nu uităm că este în primul rând o devenire întru Hristos. Mă tem că de multe ori tocmai pe Cel care ne unește Îl lăsăm deoparte, căutându-ne doar pe Noi.
Lepădarea de sine pe care ne-o propune Hristos este pentru a-I trăi lui, însă îi este favorabilă și celui dimpreună cu noi, pentru că abia atunci vom începe să-l iubim cu adevărat.
Și dacă avem duhovnic bun, el ne va asista de câte ori i-o vom cere, distingând cu pricepere piedicile lăuntrice care nu ne lasă să iubim desăvârșit.
Când ești singur ai mai puține de spovedit decât atunci când ești căsătorit, pentru că îți lipsește „de-iubitul”, cel față de care îți vei constata insuficiențele, defectele, păcatele, că vrei sau nu.