Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
Aici mi se pare că centrarea a rămas tot în tine, cel care vrea să învețe psalmul, dar nu are mijloacele. Iar relația este una de dependență. Spunea un părinte că nu trebuie să punem crucea noastră pe umerii celuilalt. Dar, adaug eu, celălalt și-o poate asuma de bunăvoie. Cred că numai așa poate merge bine o căsnicie, dacă fiecare își asumă crucea celuilalt, nu dacă este silit s-o ducă pentru că n-are încotro.
|
Eu cred ca in practica, de multe ori oamenii chiar isi asuma crucea celuilalt, insa
in limitele lor proprii. Conflictele de multe ori apar cand oamenii nu inteleg limitele/neputiintele celuilalt si asteapta ca celalalt sa asume mai mult decat poate duce. In exemplul propus de Cezar, brodez si eu o poveste, poate ca sotia si-a asumat crucea sotului cat a putut ea de mult, adica in limitele ei - de exemplu in limitele faptului ca nici ea nu este dusa pe la biserica si ale faptului ca daca el este invalid (mainile arse, orb, etc), inseamna ca nu poate munci, deci ea munceste pe branci ca sa tina pe amandoi si numai munca zilnica de la servici ar putea fi un pic peste limitele ei (sa o depaseasca). In asemenea circumstante, cititul unui psalm poate parea un moft (sau picatura care umple paharul putiintei; paharul limitelor peronale) pentru cel ce se simte depasit de crucea pe care si-a asumat-o, din/cu dragoste, dar, din pacate, il depaseste. Oare ce ar insemna in acest caz pentru sot asumarea crucei sotiei?