[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aici mi se pare că centrarea a rămas tot în tine, cel care vrea să învețe psalmul, dar nu are mijloacele. Iar relația este una de dependență. Spunea un părinte că nu trebuie să punem crucea noastră pe umerii celuilalt. Dar, adaug eu, celălalt și-o poate asuma de bunăvoie. Cred că numai așa poate merge bine o căsnicie, dacă fiecare își asumă crucea celuilalt, nu dacă este silit s-o ducă pentru că n-are încotro.

Decentrare şi autonomie, aşadar.
Maturizare, cu alte cuvinte....
Ei bine, în realitate, cum lesne se poate cunoaşte, căsniciile merg greu tocmai pentru că nu avem suficient spor în chestiunile acestea. Dependenţe cu carul, lupte egoiste (pentru putere, bunuri, plăceri, timp liber etc.)... Şi pe toate le numim, cu duioşie şi "înţelegere", cu termenul ... dragoste. Deh, sunt şi ei tineri, se iubesc, dragoste cu năbădăi şi altele asemenea, auzi spunîndu-se, justificîndu-se.

Unii, totuşi, au descoperit soluţia: autonomie şi decentrare. La care aş adăuga: cooperare.
Şi scopuri comune, supra-individuale.

Cum ne ajută Biserica în acest travaliu de dezvoltare personală şi familială? (întreb pentru îmbogăţirea imaginii cu soluţii, pentru aducerea din nou la cunoştinţă, iar nu pentru a pune la îndoială)
Cum ne dezvoltăm în Biserică, împreună şi individual, mai bine spus (ca să nu pară că noi suntem una - Biserica e alta, iar noi aşteptăm pică pară mălăiaţă de la un fel de Big Brother) în sensul acesta?