În prealabil postat de cezar_ioan
Cele două personaje feminine, cele două prietene, au crescut în orfelinat. Au avut parte de o parentare aparte, instituționalizată.
Una dintre ele trăiește experiența nouă și binefăcătoare a re-parentării, prin intrarea în mănăstire. Sufletul ei se însănătoșește, stihiile se refac prin grija măicuțelor și a preotului. Are în sfârșit o familie adevărată, o mămică și un tătic, surori etc. Viața ei este curată și frumoasă. Este un succes al dragostei și înțelepciunii. Ea este personajul pozitiv al filmului.
Cealaltă, din păcate, nu are parte de însănătoșire ci, dimpotrivă, de o amplificare a carențelor sufletești prin continuarea vieții într-o lume fără iubire, o lume demonică, strivitoare de suflete omenești.
Întâlnirea dintre cele două foste copile de orfelinat este sfâșietoare. Ne arată limpede ce înseamnă șansa re-învierii și contrașansa coborârii încă mai adânci în infernul lipsei de iubire.
Un copil care are parte, în sfârșit, de iubire și înțelepciune parentală.
Un alt copil, care are parte, în continuare, de strivirea omenescului din el.
Asta e legătura dintre film și topicul de față: dragostea și priceperea părinților buni înving răul care dă târcoale copiilor. Bătaia și alte forme de opresiune amplifică răul până la des-ființarea copilului și victoria definitivă a răului, a bolii și a morții.
Nu despre film vorbesc aici (cel mult îl iau ca material ajutător, cum am făcut și când mi-am pomenit tatăl și bunicul), ci despre extraordinar de importanta și delicata misiune a părinților de a fi "buni", de a fi îngeri păzitori / slugi vrednice pentru copiii lor.
Părinți care suntem, în fond, personaje din parabola talanților... Vrednici sau nu de slujire, gropari ai darului primit sau lucrători răbdatori și pricepuți.
Iar pentru a fi bun lucrător, musai să îți recunoști mereu greșeala, de câte ori apare ea în slujirea ta grea și să cauți îndreptarea ta, iar nu a copilului, mai întâi.
|