[cezar_ioan]

În prealabil postat de Dumitru73

nu am înţeles legătură cu "După dealuri"

Cele două personaje feminine, cele două prietene, au crescut în orfelinat. Au avut parte de o parentare aparte, instituţionalizată.
Una dintre ele trăieşte experienţa nouă şi binefăcătoare a re-parentării, prin intrarea în mănăstire. Sufletul ei se însănătoşeşte, stihiile se refac prin grija măicuţelor şi a preotului. Are în sfârşit o familie adevărată, o mămică şi un tătic, surori etc. Viaţa ei este curată şi frumoasă. Este un succes al dragostei şi înţelepciunii. Ea este personajul pozitiv al filmului.
Cealaltă, din păcate, nu are parte de însănătoşire ci, dimpotrivă, de o amplificare a carenţelor sufleteşti prin continuarea vieţii într-o lume fără iubire, o lume demonică, strivitoare de suflete omeneşti.
Întâlnirea dintre cele două foste copile de orfelinat este sfâşietoare. Ne arată limpede ce înseamnă şansa re-învierii şi contraşansa coborârii încă mai adânci în infernul lipsei de iubire.

Un copil care are parte, în sfârşit, de iubire şi înţelepciune parentală.
Un alt copil, care are parte, în continuare, de strivirea omenescului din el.

Asta e legătura dintre film şi topicul de faţă: dragostea şi priceperea părinţilor buni înving răul care dă târcoale copiilor. Bătaia şi alte forme de opresiune amplifică răul până la des-fiinţarea copilului şi victoria definitivă a răului, a bolii şi a morţii.

Nu despre film vorbesc aici (cel mult îl iau ca material ajutător, cum am făcut şi când mi-am pomenit tatăl şi bunicul), ci despre extraordinar de importanta şi delicata misiune a părinţilor de a fi "buni", de a fi îngeri păzitori / slugi vrednice pentru copiii lor.
Părinţi care suntem, în fond, personaje din parabola talanţilor... Vrednici sau nu de slujire, gropari ai darului primit sau lucrători răbdatori şi pricepuţi.
Iar pentru a fi bun lucrător, musai să îţi recunoşti mereu greşeala, de câte ori apare ea în slujirea ta grea şi să cauţi îndreptarea ta, iar nu a copilului, mai întâi.