Am citit zilele acestea povestea Aristinei Pop, care a luat drumul muntilor in 1949, impreuna cu tatal si cu fratele ei, alaturi de multi alti localnici, cautati de securitate. Era vremea inchisorilor comuniste. Dupa 3 ani de pribegie, ea a fost prinsa, iar tatal omorat; fratele impuscat si spitalizat, dupa care a murit in inchisoare.
Este o poveste cu mai putina bataie, desi nu lipsita de ea; dar cu foarte multa boala de plamani, netratata, fara hrana adecvata, dar cu multa rugaciune.
Ar trebui sa postez acest raspuns si la sectiunea "Nunta", caci tanara Aristina isi petrece aproape toti anii tineretii in inchisoare, intinsa in pat din cauza neputintei fizice, datorate cavernelor din plamanii ei plapanzi.
Era inchisa cu alte greco-catolice, printre altele cu niste calugarite, una dintre ele din Germania. Aceasta s-a rugat tot timpul ca sa moara la ea in tara, lucru aproape imposibil in situatia ei de condamnata la zeci de ani de detentie. Si totusi Dumnezeu i-a ascultat ruga si i-au dat drumul sa plece "la schimb".
Iar Aristina, a scapat cu zile, caci asa a vrut Dumnezeu: a primit o streptomicina, care a salvat-o. Fecioria ei a fost rasplatita intr-un mod surprinzator: impreuna cu fratele ei a mai fost un tanar din Bucuresti, care l-a ingrijit si cu care s-a imprietenit. Acesta a iesit mai repede din inchisoare si a asteptat 10 ani ca si Aristina sa se elibereze, pe care o cunostea doar din povestirile fratelui ei. Au avut o casnicie buna, plina de dragoste.
O carte plina de sacrificiul uman pentru aproapele: cele, care aveau ele insele nevoie de ajutor, dadeau ajutor pentru ingrijirea celor, care erau intr-o stare si mai proasta decat ele.
Dumnezeu nu e indiferent fata de suferinta omului. Iar judecata sa i-o lasam Lui.