Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinți duhovnicești ai veacului al XIX-lea. Viața lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi.
S-a născut la București, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioși Antonie și Floarea (călugărită, spre batrânețe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învățătură la una din școlile care existau pe atunci în București, în preajma unei biserici, poate la Colțea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune și aleasă viață creștină din familie au influențat viața lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, și-a îndreptat pașii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureștilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe și să asculte cuvânt de învățătură de la starețul Gheorghe († 1806) sau de la alți părinți cu viață aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut starețului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în București din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viață de aspre nevoințe călugărești, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinților Părinți și scriitorilor bisericești. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamț împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viață duhovnicească, precum și alte mănăstiri moldovenești. În 1813, în biserica Batiște din București, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al țării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic și rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reușind să cunoască îndeaproape viața călugărească de acolo și să culeagă învățătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu.
După moartea starețului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obștea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învățătura lui și mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea față de toți, viața lui de rugăciune, post și muncă neîncetată, a fost numit stareț. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit.Cei 32 de ani de stăreție la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieții călugărești de acolo, pentru buna îndrumare a viețuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcașuri de închinare și chilii pentru școlarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii își pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei știutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinților Părinți și ale marilor îndrumători ai vieții călugărești. Obștea monahală creștea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalități ale vieții bisericești: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârșitul vieții la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din București, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul și biograful lui Calinic, Nicandru, urmașul său în stăreție și alții.
Starețul Calinic era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale țării și chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înființat o școală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanență de zidirea sau de refacerea unor lăcașuri de închinare. Încă din primii ani de stăreție s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiți din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, starețul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreție, clopotnița, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță. În anul 1846 a început (cu banii săi și cu daniile unor credincioși) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câțiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, starețul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind și o școală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum și din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Buești și Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu și Poiana Mărului, schitul Icoana din București, precum și câteva biserici sătești.
În 1850, după 43 de ani de viață în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obștii monahale, starețul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădicești din Țara Românească, Barbu Știrbei domnitorul de atunci, având o mare admirație față de Calinic starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său, vornicul Cernica Știrbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din București la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, resedința și catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis școli protopopești pentru pregătirea cântăreților bisericești.
Mai multe :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1957.htm