„Problema cea mare este că se întâmplă zilnic astfel de lucruri”
- Știți, jumătate din clasa ei sunt țigani. Și sunt foarte uniți. În momentul în care au fost întrebați ce s-a întâmplat, toți au negat că băiatul respectiv a făcut așa ceva – și V. a fost pusă într-o situație foarte proastă. Rezulta că ar avea ea ceva probleme la cap. Nu recunoștea nimeni nimic din cele întâmplate. Toți declarau că V. l-a bătut degeaba pe M. Și mai apoi, încet-încet, au început unii copii să recunoască.
Problema cea mare este că se întâmplă zilnic astfel de lucruri… În clasă este o fată care acceptă și îi place să fie supusă unui astfel de tratament – practic imită actul sexual în clasă, de față cu toți colegii. Pe celelalte colege care nu acceptă aceste gesturi, grupul de băieți le bate și le silește să accepte.
- S-au mai primit astfel de reclamații din partea altor fetițe hărțuite?
- Nu. Până acum nu a spus nimeni nimic. Fetițele supuse acestui tratament umilitor și înjositor s-au temut să povestească acasă părinților lor prin ce trec. Abia după incidentul acesta cu V. s-a dat în vileag totul.
- Dar V. nu vă spunea ce se întâmplă la școală?
- Ea îmi spunea că băieții fac gesturi murdare, dar eu nu am înțeles despre ce este vorba, în ce constau aceste gesturi murdare. Și m-am îngrozit în momentul în care am aflat. Se sărută băieții cu fetele pe gură, imită actul sexual în clasă, de față cu toți colegii! E un regim de teroare în acea clasă. Acel grup de țigani le bate sau le amenință pe fetele care nu vor să facă ce vor ei. Nu înțeleg de ce diriginta și profesorii nu iau atitudine, de ce trebuie ca fetițele și băieții crescuți acasă frumos de către părinții lor să vadă mizeriile acestea, zi de zi? V. îmi spunea că fac gesturi obscene, dar i-a fost rușine să detalieze, să fie mai explicită…
- Cum s-a simțit V. după cele întâmplate?
- A fost foarte marcată… Zile bune după acel incident avea o senzație de scârbă și îi era rușine să se întâlnească cu profesorii care aflaseră ce s-a întâmplat.
- Colegele ei nu au spus acasă nimic din cele ce pătimesc la școală. De ce credeți că V. a avut curajul să vă povestească totul?
- Pentru că ea nu a acceptat niciodată așa ceva. Celelalte colege, unele de teama băieților, altele pentru că au acceptat să fie umilite, s-au temut să dezvăluie părinților lor ce se întâmplă. Ea m-a sunat imediat, și era foarte tulburată și plângea. Îmi spunea că tremură de nervi și de tulburare.
- Cum ar trebui cultivată o relație părințicopil, astfel încât copilul să fie deschis, să spună acasă ceea ce părinții ar trebui să știe?
- Să nu-l certe pentru ce nu este vinovat, să-l încurajeze să spună ce are pe suflet, să-i împărtășească copilului din experiența sa de viață… Eu i-am povestit multe din cele prin care am trecut. Pe vremea mea, în școală nu se întâmplau astfel de lucruri. Dar când eram tânără, în fabrică, băieții le luau de mijloc pe fete – și ele erau încântate. Eu nu am acceptat niciodată astfel de lucruri. Dar odată a venit un băiat să-mi pună mâna după mijloc; eu m-am întors să-l pocnesc, el s-a speriat și-a fugit, iar eu am aruncat cu ciocanul după el. I-am spus fetei mele această poveste și altele asemănătoare.
- V. ne-a povestit cum l-a bătut pe colegul ei, M., pentru gestul făcut. De unde are V. atâta forță și curaj în ea?
- Nu știu… probabil că le-a moștenit. Și probabil și încurajată de mine. Eu i-am spus de când era mică (pentru că a mai avut conflicte cu băieții în clasele I-IV), i-am zis că e interzis să se bată cu ei indiferent de motiv, dar dacă – pentru că mi-a spus că îi pun mâna pe fund – unul își permite să-i facă așa ceva, îi dau voie să-l bată, și chiar o încurajez. Am învățat-o să nu permită nimănui să-i facă așa ceva, să o înjosească și să o umilească așa. Și ea a ascultat.
- Ce atitudine ați luat după ce ați aflat ce s-a întâmplat cu V.?
- I-am anunțat pe părinții celorlalți colegi – nu numai pe părinții fetițelor, ci și pe cei ai celorlalți colegi, pentru că sunt și băieți buni și cuminți în clasă. Le-am spus că nu este normal pentru copiii noștri să audă și să vadă tot felul de mizerii. Dacă M. și prietenii lui nu sunt capabili să se poarte normal, să-i ia și să-i ducă în altă parte. Mama unuia dintre băieții cuminți mi-a spus că anul trecut s-a întâmplat și cu băiatul dânsei același lucru care s-a întâmplat cu V. Înțelegeți la ce mă refer. A discutat cu una dintre profesoare despre problema dânsei, dar i s-a spus că respectivul băiat are „instrumentul” foarte bun și este capabil să-i dea pantalonii jos copilului ei! Cumplit răspuns venit din partea celei care ar trebuie să educe…
- Credeți că dacă părinții ar fi uniți s-ar putea schimba situația?
- Cred că da. Ăsta e neajunsul nostru, că nu suntem uniți! Țiganii au fost foarte uniți, au mințit cu toții când au fost întrebați despre ce i-a făcut M. fetiței mele și a reieșit că V. ar avea o problemă la cap, că spune lucruri pe care nu le-a văzut nimeni.
- Deci noi nu avem curajul să luăm atitudine…
- Asta e o problemă mare, că nu avem curaj. De ce să n-ai curajul? – că dacă ne-am uni toți, nu ar mai îndrăzni nimeni să ne facă rău. Eu chiar am vorbit cu un nepot al meu, care lucrează în jandarmerie, și mi-a spus că dacă se face o plângere scrisă la poliție, ei pot să vină să facă niște raiduri prin școală. Și atunci vor fi puși frumos la respect. Eu chiar o să fac lucrul acesta, pentru că acei țigani nu ascultă de nimic, pentru ei nu există lege… Ei fac legea acolo. Și asta nu-i posibil. Asta le-am spus și părinților: dacă ne unim, n-or să mai aibă curaj! Hai că pe unul îl ameninți, spre exemplu au început să o intimideze pe V. că „o taie” – dar dacă suntem jumătate de clasă, toți împotriva lor, doar n-o să-i taie pe toți copiii, ce-o să le facă tuturor? Țiganii sunt și lași, dacă ești foarte hotărât cu ei, cedează