[cezar_ioan]

Cât priveşte problematica psihologică a filmului, care singură ar merita o lungă discuţie, avem o mostră de amatorism în cazul unei psihoze cu debut insidios, discret, urmat la timpul cuvenit (pe fondul tratamentului defectuos, ba chiar precipitant) de manifestările explozive, evidente ale nebuniei. Abordarea "terapeutică" (exorcizarea) ilustrează un moment neinspirat şi nefericit al unei erori grave de conduită. Jalnică lipsa resurselor pentru abordarea unei astfel de situaţii cu evidente componente psihopatologice.
O mulţime de medici sau psihologi cu experienţă (cunoştinţe temeinice şi practică relevantă) ar fi putut pune din timp un diagnostic diferenţial şi propune o abordare terapeutică eficientă. Prevenind complicaţiile şi, implicit, dezordinea unei obşti întregi. (Printre altele, e lucru ştiut că alăturarea celor care au format un cuplu co-dependent, a celor aflaţi în simbioză, duce la escaladarea complicaţiilor, adeseori cu sfârşit tragic.)
Dar asta e o altă problemă, ţinînd de educaţia privind sănătatea şi boala psihică (la fel de gravă dealtfel ca alte probleme din domeniul educaţiei), care ilustrează nivelul la care a ajuns degradarea serviciilor medicale în România de azi.
Mă tot întreb, cu furie, recunosc: cum e posibil ca spitalul să refuze un pacient cu manifestări care cereau evident internarea lui ca urgenţă? Închiderea psihotică (excelent exprimată de actriţă), negativismul expresiv, tipul de conduită expresivă facială, verbală şi gestuală, precum şi "mirosul" tensiunii psihice prevestitoare a unei mari furii - toate acestea şi încă multe altele care ţin şi de anamneză bat la ochi oricărui specialist din domeniul psi. Un astfel de pacient nu se pasează, oricât de puţine paturi avem în spital. Uneori în spitalul 9 se improvizează paturi suplimentare, pacienţii dorm şi câte 2 sau chiar 3 în pat etc. Dar nu e lăsat nimeni, dintre cei cu urgenţe, liber să înnebunească definitiv şi să (se) omoare cu boala lui.

Personal subliniez importanţa tratamentului medical (nu exclusiv acesta, însă obligatoriu şi acesta) în toate cazurile de tulburări ale personalităţii şi de boli psihice. Apoi o temeinică (şi adeseori îndelungată) susţinere psihologică pentru reaşezarea unor ţambre zguduite sub şocurile vieţii. Evident, toate sub blânda şi prudenta îndrumare a celui suferind către Sfânta Biserică (blândă şi prudentă, întrucât omul zdrobit sufleteşte nu mai are, adeseori, altceva decât deznădejde...).
Şi trebuie s-o spun: impresia unora dintre preoţi şi a credincioşilor că astăzi mai putem lupta cu boala exclusiv prin mijloace duhovniceşti, arată gradul de înşelare în care ne aflăm (nu sesizăm cum şi cât s-au schimbat oamenii, toţi oamenii, inclusiv cei din biserici), arată nivelul smereniei (adică a realismului, pur şi simplu), arată refuzul oamenilor de a înţelege că nu duhul iubirii hrănim noi ci duhul dezbinării.
Când vom deveni mai puţin obsedaţi de probleme precum:
- unde e harul, doar la preoţi sau şi la doctori? Doar la mănăstiri sau şi în biserica din cartier? Doar la părintele X, care e sfânt (că aşa zice lumea sau că aşa mi se pare mie), sau la orice preot căruia eu mă prezint cu duh de umilinţă ca înaintea omului lui Dumnezeu;
- cum să rezolvăm problema, în loc de cum să fim şi să trăim astfel încât să rezolve Domnul problema, fie şi prin noi;
- ce se bagă ăla în treaba mea, pe tarlaua mea (în loc de bine aţi venit, cum să formăm o echipă eficientă?);
- cine e vinovat (în loc de eu sunt vinovat pentru toate relele înaintea lui Dumnezeu dar nu deznădăjduiesc şi iată, mă căiesc şi rog pe Domnul să îmi dea duh/putere de pocăinţă),

atunci astfel de situaţii ar apărea mai rar şi, când apar, ar putea fi abordate şi finalizate în mod fericit. Cu Voia Domnului.

Dar românul îi dă înainte cu mândria lui, cu găinăriile lui, cu copilăria lui inocentă, cu analfabetismul lui generalizat şi agresiv, cu ţâfnele lui arogante, cu tot ce pohteşte... Vai nouă!