[cezar_ioan]

În prealabil postat de Decebal

ortodocşii au rămas cu cărţile, cu icoanele şi cu glasurile. E bine totuşi că măcar au rămas cu ortodoxia lor.

Păi ... nu e minunat? Ce am râvni mai mult de-atât, de fapt?
Frate Decebal, oare noi avem aceleaşi valori ca şi "lumea"? Oftăm din aceleaşi motive? Ţintim acelaşi scop?
De-am învăţa să folosim cu adevărat comorile Bisericii, ce bogaţi am fi!
Îmi pare însă că suntem săraci, că ne stă mintea la necazurile şi grozăviile zilei, uitînd că vremurile (precum şi obiceiurile din noi, statornicite tot prin vremi) sunt mai mereu potrivnice celor care se străduiesc să deprindă slujirea lui Hristos.

Noi suntem speriaţi, cred, de vitregiile istoriei şi astfel ne vădim, prin puterea şi atenţia dată spaimelor toate, oameni sufleteşti. Îmi fac însă curaj citind cum au biruit creştinii vremuri cu mult mai câinoase decât ale noastre.
Ne lipsesc, vădit lucru, încrederea şi nădejdea, râvna şi pacea sufletească - şi din aceste pricini toate se învolburează în noi şi ne speriem şi nălucim în varii chipuri. Cu atât mai mult ne este însă de folos să ne adunăm în biserici şi, astfel, în Biserică, spre împreună-zidire.
În ciuda multor neorînduieli care se tot subliniază, şi care au existat mereu în bisericile noastre îngăduitoare cu cei bolnavi (creştinii străduindu-se, mai mult sau mai puţin, să fie îngăduitori între ei, spre tămăduire şi creştere), albina sufletului găseşte nectar din belşug în toate cele rânduite.
E greu de crezut că o inimă înfrântă şi smerită nu are belşug de mângâiere şi liniştire când participă la o cât de firavă slujbă şi slujire ortodoxă. Totul îmi pare că atârnă de răspunsul fiecăruia la o singură întrebare: avem sau nu duh de pocăinţă? Nu este, oare, nevoinţa noastră piezişă faţă de Duhul Bisericii? Nu ne-am făcut, cumva, bisericuţe proprii, surogate sau copii fade şi fără de viaţă?
De câte ori ne lăsăm furaţi de duhurile lumii în care trăim, de câte ori lăsăm slobod omul trupesc din noi, toate se destramă şi încep spaimele, gândurile de nemulţumire, suspiciunile, revendicările, trândăvia...
E drept că parcă totul ne presează spre smintire şi lumesc. Ştiinţa gâdilării simţurilor şi a înspăimântării s-a rafinat foarte, în ultimii ani. Vedem şi roadele, pretutindeni, mai întâi în noi înşine.
Cu atât mai mult e necesară şi binefăcătoare însuşirea "lentilei" Bisericii, a grilei de lectură a faptelor pe care doar Biserica ne-o poate oferi. O "erminie a Duhului" stă la dispoziţia oricărui suflet omenesc. Oare cum se face că o refuzăm sau o lepădăm deseori?... Ca să punem în schimb, ce anume?... Şi cu ce folos?...