În prealabil postat de catalin2

Stim din vietile sfintilor cum au suferit martirii pentru Hristos, s-au jertfit pentru credinta, pentru dreapta credinta.
Sfantul Siluan Athonitul spune: "Conştiinţa dogmatică este cunoaşterea duhovnicească provenită din experierea profund trăită a dumnezeiescului har. Aceasta există doar atunci când locuieşte activ în noi Dumnezeu (vezi Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Essex, 2005, p. 239-240). Prin urmare, există o legătură organică şi o unitate indestructibilă a conştiinţei dogmatice şi a vieţii duhovniceşti (ibidem, p. 179)."
Discursul tinut de prof. Dimitrie Tselenghidis la Facultatea Teologica din Constanta: http://seminariasi.ro/teologice/impo...cu-eterodocsii
"Dogmele drepte cuvântate despre Dumnezeu sfinţesc sufletul (P.G., 59, col. 443), adică au un caracter sfinţitor, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul remarcă că orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei (Sfântului Maxim Mărturisitorul, în P.G., 90, col. 165A)."
" Dacă cineva are vreo dogmă schimbată, şi înger de ar fi, să nu îl crezi[ii], ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Cu alte cuvinte, nici de-un înger al lui Dumnezeu nu se cuvine să asculte cineva, dacă acesta propovăduieşte o credinţă deformată. Dimpotrivă, credinciosul e dator să asculte cuvintele celui ce îi învaţă pe alţii adevărul, chiar şi când se întâmplă ca acesta să nu aibă o viaţă conformă cu cuvintele lui. Dacă învaţă drept, remarcă acelaşi Sfânt Părinte, nu lua aminte la viaţa lui, ci la cuvintele lui.[iii]"

"Din cele de mai sus, este evident faptul că dogmele credinţei sunt legate în mod nedespărţit de mântuirea omului, de vreme ce neacceptarea dogmelor înseamnă scoaterea în afara Bisericii – ce are drept urmare lipsirea de mântuirea în Hristos."
"Însă o premiză fundamentală pentru a se ridica cineva la înălţimea dogmelor credinţei este harul Sfântului Duh[vii]. Viaţa necurată întunecă puterea de înţelegere a minţii şi împiedică, astfel, apropierea de conţinutul înalt al dogmelor[viii]. Dogmele adevărate ale credinţei constituie temelia sigură al evlaviei [ix]."
"Credinţa adevărată nu e de nici un folos atunci când viaţa omului e imorală: căci de nici un folos spre mântuire nu ne sunt dogmele sănătoase, dacă viaţa noastră este stricată[xii]."
" Însă, în acest caz, se cuvine ca dialogul cu eterodocşii să capete un caracter de îndrumare – de sfătuire, într-un mod compătimitor, mângâietor, încurajator şi smerit, fără fanatism şi intoleranţă religioasă – trebuie, adică, să aibă loc cu dragoste, pentru întoarcerea la adevărul bisericesc trăit în Duhul Sfânt şi la credinţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii."
"Atât dragostea, cât şi credinţa reprezintă roade ale Sfântului Duh (Galateni 5:22), adică energii necreate ale Dumnezeului Treimic. Iubirea nu poate nicicum să fie despărţită de adevăr şi de dogmele credinţei. De altfel, iubirea se naşte din cei sinceri în credinţă (Sfântul Ioan Gură de Aur, în P.G., 62, col. 509)."

Parintele Paisie Aghioratul: "Ceea ce se impune fiecărui ortodox este să provoace eterodocşilor neliniştea cea bună, adică aceştia să înţeleagă că se află în rătăcire, pentru a nu se odihni în chip mincinos cu gândirea lor şi să fie astfel lipsiţi şi în această viaţă de bogatele daruri ale Ortodoxiei, iar în cealaltă viaţă de mai multele binecuvântări veşnice ale lui Dumnezeu (Bătrânul Paisie Aghioritul, Cuvinte. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan,volumul I, Mănăstirea Sfântului Evanghelist Ioan Teologul, Souroti-Thesalonic, 1998, p. 348-349)."