Citat:
În prealabil postat de dobrin7m
Cunosc sentimentul. De cateva ori l-am trait. Prima data aveam 10 ani cand in urma unui zbor de pe paralele, scapandu-mi mainile mai devreme, am ajuns, aruncata de elasticitatea barii, la 6 m distanta pe partia de sarituri direct pe genunchi. In urma impactului cu muchia ascutita a partiei de alergare, pielea genunchiului drept a plesnit iesind afara , in toata frumusetea osul cu broboade de sange. am ramas acolo pe saltea in asteptarea salvarii. In acele clipe, privind genunchiul dezgolit de piele o colega, cum avem si noi multi aici pe forum, a venit la mine si mi-a soptit incetisor la ureche: vei ramane fara picior. Ti-l va taia. am privit la ea, eu copil de 10 ani, cu ochii in lacrimi si am privit la piciorul meu.
Dupa cateva ore , la spital cand mama a ajuns plangand, i-am spus: va fi bine mama, nu am nimic, trece.
a doua oara a fost pe la 12 ani, cand in urma unei coborari, tot la paralele, am avut prea multa ravna inaltand prea mult saltul. Am venit de sus intr-o aterizare frumoasa, insa pe genunchi intinsi. Ambii genunchi mi s-au flexat invers. am cazut jos secerata de durere. Antrenorul a strigat: misca de acolo nenorocito. Insa nu am putut sa ma ridic. S-a apropiat de mine o colega sa ma ajute, asa cum sunt si aici pe forum colegi, insa antrenoarea a strigat: ia mana de pe ea, las-o sa se chinuie. M-am tarait pe fund pana la marginea salii si apoi 2 ore din antrenamentul ramas am facut exercitii de mers pe langa pereti sa pot ajunge acasa , in dureri insuportabile. la final am parasit singura sala. si m-am tarait o ora pana in statia de autobuz, o distanta de 10 minute in mod normal. Am asteptat in tacere autobuzul si cand a venit am ajuns in fata scarii si am izbugnit in plans. Nu puteam urca. Imi era imposibil sa imi indoi genunchii. un om de pe strada m-a vazut si m-a luat in brate si m-a dus in brate pana acasa si m-a predat parintilor mei.
imi este imposibil sa nu plang la fiecare amintire a suferintelor indurate fie copil fie adult.Si acum dupa mai bine de 30 ani. Dar toate acestea m-au intarit.
|
Te-au întărit prost. Până ți-a devenit inima un pietroi.
Totuși, în tine, uneori mai bate cu putere chemarea dintâi, sfințitoare... Precum văzut-am toți, cu bucurie mare!
Atunci, cu partea care ți-a rămas zdravănă încerci să faci tot ce aveai de făcut dacă nu erai zdrobită într-o parte. Și, nefiind (încă) întreagă, iese cam caricatural: te agiți, tulburi, urli, țipi, în fine toată crisparea celui ciopârțit.
Nasol!
Știu și eu cum e, că avui parte de o soartă asemănătoare.
Dar să îți iei lipsa unei doage drept izbândă, să te lauzi cu pocitania care ești către pocitania care sunt, iacă asta nu îmi place. Înțeleg ce ai pățit. înțeleg de ce îi urăști pe cei care nu împărtășesc condiția ta (și îi numești cu nesimțire "papistași", tu care ești femeie prin darul Domnului și, femeie fiind, s-ar cuveni să ne răsfeți cu delicatețe și tandrețe): pentru că
îi confunzi inconștient cu aceia care te-au maltratat sufletește când erai o copilă inocentă și frumos râvnitoare.
Iartă-i, Mihaela!
Iartă-ne și pe noi, abia apoi.
Dar mai nainte de asta, oare vei putea să treci peste întâmplarea că ai greșit, cândva, o oarecare mișcare?.... Te vei îngădui pe tine însăți precum ești? Vei avea milă de copila care ai fost cândva?
This is the question!....
Dacă nu vei face asta, vei reuși să arăți, de data asta prin propria conduită de viață, că ei au avut dreptate. Imitîndu-i, acum când stă în mâna ta puterea de a alege, arăți că te-au convins: celălalt nu merită milă!
Merită, însă, un simulacru de dragoste fățarnică.