Citat:
În prealabil postat de calatorul
Cu ce au gresit acei copii?
|
Testamentul unui copil condamnat la moarte
Când moare un copil cu toții ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credință sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a greșit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple așa ceva? De ce totul merge bine și la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare și sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situație, însă nu există o explicație sau un răspuns rațional universal valabil, ci doar acțiuni divine care diferă de la o situație la alta.
Nimic nu se compară cu suferința unei mame atunci când își pierde copilul. La 30 de ani, Iulia își amintește cu dragoste și cu durere în același timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu șase ani. O fetiță minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioși. Și tocmai asta este năucitor. Stai și te întrebi și tu: “De ce?”.
“Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri...”
Iulia s-a căsătorit la 20 de ani și Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băiețel frumos și sănătos. Între timp, soțul ei a devenit preot, iar la 24 de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. “A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la 30 de ani o să avem 3-4 copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povestește Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului. Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naște, iar pe părinți la o suferință fără sfârșit. “Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri… a fost practic un șoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior și mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie? Bineînțeles, aveam «încurajări» din toate părțile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.
A urmat o perioadă de nesiguranță, de gânduri și alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credința în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naște un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conștiința păcatului i-a ajutat pe părinți să lupte cu ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului și cu Dumnezeu și îi întrebam mereu «De ce eu?», pentru că am fost împotriva avortului mereu. Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu. Mă rugam și spuneam că așa cum Sfinții Ioachim și Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, așa dăruiesc și eu acest copil. Și din clipa aceea m-am liniștit, am căpătat o forță interioară care nu era de la mine. Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: aduceți pe lume acest copil. Toți se gîndeau la noi că eram foarte tineri și ne condamnam pe viață, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilașul”, își amintește Iulia cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurată.
În acele clipe Dumnezeu îți dă o putere foarte mare, dar doar dacă te lași în mâna Lui
Odată cu nașterea fetiței, lupta părinților abia a început. Totuși, cea mai mare dorință li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina și să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mișca și nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia își mai amintește doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că șase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viață, a stat mai mult prin spitale: „acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frățiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuțele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetița sa, Iulia încearcă să-și păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu și că în acele clipe El îți dă o putere foarte mare, dar doar dacă te lași în mâna lui.
La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicație firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceștia au descoperit încă două malformații care necesitau intervenții chirurgicale de urgență. După prima operație la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează și se juca și gângurea și își încuraja părinții prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiați protejându-le mereu, au petrecut așa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă și puteau fi o familie obișnuită.
„După zece ani de zile aș lua totul de la capăt”
Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluția cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat și să pedepsești doi oameni? În timp ce încurajările din toate părțile mergeau în această direcție, părinții Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După 10 ani de zile de căsătorie aș lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun și rău. Important e ca în viață, din orice experiență, să iei ce e mai bun. Și pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă. Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă și nu știu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creștinesc, pentru că am trăit minunea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, în fiecare zi”, mărturisește mămica.
Nu este ușor să crești și să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia și-a susținut examenul de licență în timp ce Maria era pe patul de spital.“Când Mariaa murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau și mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniștit. El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă așa a fost să fie, să o am doar șase luni, sunt mulțumită. Sunt foarte mulțumită”, ne-a explicat Iulia.
Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferența dintre un copil bolnav și unul sănătos este că primul dintre ei are parte de foarte multă rugăciune. Părinții Mariei au trecut printr-o suferință care trebuie să ne fie tuturor lecție de viață. Este greu să-ți păstrezi credința în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă și mai greu este să-ți păstrezi credința când nu ai nici o problemă. Părinții au fost tot timpul conștienți de situația în care era copilul lor. „Noi am avut speranțe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o țin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, și mă bucuram de fiecare zâmbet al ei. Ea a fost o minune în viața noastră”, ne-a povestit Iulia. Părinții Mariei au apreciat fiecare moment și s-au bucurat ca și cum ar fi fost ultimul. I-au mulțumit Domnului pentru binecuvântare și și-au pus toată nădejdea și speranța în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecție de credință în Dumnezeu. Copiii noștri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul și cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulțumim în fiecare clipă, să-L slăvim și să-L răsplătim ducând mai departe învățătura creștină și învățându-ne copiii că El este sensul vieții.
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=16163