[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Suveranul pontif al Bisericii Catolice a spus că „Domnul l-a chemat să urce pe munte” şi să se dedice rugăciunii şi meditaţiei.
El a adăugat că: „Acest lucru nu înseamnă că voi abandona Biserica. Dacă Dumnezeu îmi cere să fac asta, este pentru că pot să continui să slujesc Biserica cu aceeaşi dedicaţie şi cu aceeaşi iubire, pe cale le-am avut până acum, dar într-un mod care este mai potrivit vârstei şi puterii mele”.

Foarte frumos!

Mă tot gândesc de-o vreme câtă rătăcire trăim noi, aşazişii credincioşi...
Ne consumăm timpul preţios în dispute inter-confesionale, subliniind meritele fiecărei societăţi de credincioşi în parte şi totodată criticînd lipsurile celorlalţi.

Eu cred că, în realitate, toate societăţile de credincioşi, aşa cum sunt organizate pe ansamblu, suferă astăzi de o năucitoare maladie: subţierea tot mai accentuată a "urcării în munte" şi îngroşarea pe măsură a formalismului steril şi a triumfalismului ucigaş. În fond, umilul vameş se micşorează tot mai mult, iar fariseul devine tot mai gigantic... Nu ştiu ce substanţă catalizează, ca în poveştile pentru copii, transformarea asta comunicantă, dar Biserica îmi pare că devine parcă tot mai invizibillă şi discretă, pe măsură ce instituţia şi ifosele ei devin tot mai copleşitoare şi stridente. Viaţa de credinţă se transformă tot mai vizibil într-un nesfârşit bâlci al superstiţiilor şi declaraţiilor pompoase şi artificioase.

Oare problema vreuneia dintre confesiuni e alta decât că oamenii nu mai nimeresc poarta secretă din duh care îi duce în Împărăţia din Munte?

Oare respectarea întocmai a formulelor şi rânduielilor (pe care credincioşii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat pentru a înainta în virtute) poate substitui lucrarea de pocăinţă?
Faptul că nu suntem cu adevărat înlăuntru ci ne învârtim ca nişte fluturi orbi pe lângă, izbindu-ne de toţi pereţii, nu e mai important decât neîntrerupta gâlceavă dintre credincioşii de orientări diferite?

Înţelesurile şi simţămintele originare ale creştinismului îmi pare că sunt tot mai alterate...
În această situaţie, eu cred că chiar nu mai contează dacă te numeri printre înrolaţii dintr-o turmă sau alta. Oricum, se pare, turma rătăceşte pe la suprafaţa lucrurilor şi riscă să piară pe câmpiile pe care hălăduieşte, unele mai apusene, altele mai orientale, însă toate din iarbă şi lut, iar nu din Duh. Singurul rezultat pare a fi un cernoziom re-împrospătat, pe care, poate, în viitor vor păşi alţii, ca nişte uriaşi adevăraţi, cu picioarele pe pământ şi cu inima până la Cer.

Deocamdată, însă, preferabile îmi par amabilităţile şi încurajările reciproce, chiar într-ajutorarea concretă din saloanele bolniţelor noastre vecine, decât laudele neîncetate că boala mea e mai mişto decât a ta, precum se laudă mereu nebunii...
Că astăzi, cred, puţini mai sunt cei care păşesc, precum în vremuri de demult, în Arca lui Noe.
Deşi toţi se laudă, izmeneală, c-o fac.

Frumos mesaj (şi sublim exemplu, demn de sfinţii din vechime care au renunţat la funcţii pentru a se retrage la isihie) a dat lumii Suveranul Pontif! Ar trebui să îl urmăm cu toţii, indiferent de confesiune, în Munte... Fie şi strîngîndu-ne, cu Mila Domnului, cu toţii în Adevăratul Duh din Biserica Ortodoxă, acolo unde noi încă mai credem că se află firul nădejdii urcătoare de la pământ la Cer...