“Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur” zice psalmistul.
Vai de noi creștinii de astăzi! Sfinții Părinți spun că datorită viețuirii timp îndelungat în păcat, omul a ajuns la orbirea minții și la nesimțirea (împietrirea) inimii. Deci chipul lui Dumnezeu din om s-a pierdut, omul rămânând un simplu animal (care chiar seamănă cu isteața maimuță).
Altfel spus, omul a murit! Acel om făcut după chipul lui Dumnezeu, care avea poziție verticală – și morală nu numai fizică, pentru că Domnul zice tuturor necredincioșilor: “V-am spus deci vouă că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt veți muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).
Nu este de mirare, în starea aceasta de moarte a sufletului, că vedem bisericile pline de oameni care cască gura pe pereți admirând, cât ține slujba, picturile, predica preotului, cântatul stranei, etc.
Pentru a repara oarecum situația, unii teologi au inventat lălăiala împreună a tuturor – chipurile astfel creștinii s-ar ruga împreună, într-un glas – uitând de mustrarea Domnului prin proorocul Isaia: “Poporul acesta se apropie de mine cu buzele dar cu inima lui e departe de mine.
Zadarnic Mă cinstesc învățând porunci care sunt omenești”. Dar vai! Vai de noi!
Când un bătrân a fost întrebat de un ucenic: “Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: “Fiule, toți știm cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”
Deoarece am ajuns mai nesimțiți decât pietrele, în fața lui Dumnezeu, trebuie să o luăm de la capăt, de la zero; trebuie să ne impunem – chiar dacă nu ne face plăcere – un program duhovnicesc zilnic, foarte riguros, care să cuprindă rugăciuni, metanii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi, a Vieților Sfinților, insistând până ce Dumnezeu ne va deschide mintea și, mai ales, inima, ca astfel să ne întoarcem la viață.
Astfel inima va învăța să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea. “De aceea rătăciți, fiindcă nu știți Scripturile și puterea lui Dumnezeu”, a spus Domnul fariseilor și saducheilor, din toate timpurile și mai ales celor de astăzi. Noi ne-am învățat să dăm vina pe cei din vechime – contemporani Mântuitorului – dar nu vedem uriașa răutate de acum, adică a noastră a celor care ne numim creștini.
Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: “Și inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una, și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște. Și, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți. Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți care aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute șil puneau la picioarele Apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (Fapte 4, 32-35).
Așa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: “Întru aceasta vor cunoa ște că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea DRAGOSTE unii către alții”.
Oare de ce au renunțat creștinii la acest mod de viață? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta? În locul acestui mod de viață s-au instalat astăzi abuzul și nesimțirea, datorită iubirii de arginți, de desfătări și nu în ultimul rând a unei mari mândrii. Unii își fac vile luxoase, ori se plimbă prin străinătăți, în timp ce alții nu au cu ce-și plăti medicamentele și întreținerea la bloc și nici chiar pâinea cea de toate zilele. Dar toți ne numim frați, creștini sau iubiți credincioși.
Această mare ipocrizie este fiica apostaziei, chiar dacă ne ascundem după deget. Interesant este și faptul că mulți dintre noi, când suntem puși într-o funcție ne și credem stăpâni – și ne comportăm ca atare persecutând, disprețuind și nedreptățind pe aproapele, ca să se vadă că suntem șefi – sfidând astfel, pe Stăpânul Cel adevărat, care ne porunce ște că cel ce vrea să fie stăpân este dator să fie slugă tuturor.
Acestora le vorbește Sfântul Arhidiacon Ștefan, când spune: “Voi cei tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt; precum părinții voștri așa și voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum (Fapte 7, 51-52).
Dar mai ales le va vorbi Judecătorul Cel Drept pentru veșnicie: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol am fost și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat”.
Iar când vom răspunde că nu L-au văzut nici flămând, nici gol, nici însetat, nici bolnav și nici în temniță zăcând fără a-L cerceta Domnul ne va răspunde cu cuvintele: “Adevărat zic vouă: întrucât nu ați făcut unuia dintre aceștia prea mici nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 24, 41-45).
Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr este foarte actuală și strict legată de temă, de nesimțire. Prăpastia cea mare s-a săpat, prăpastie creată de nesimțirea bogatului, care îi cere tot lui Lazăr cel năcăjit, să-l slujească chiar și în iad. “Părinte Avraame – îi spune acela – fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr ca să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Însă Avraam îi răspunde. “Fiule adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta și de asemenea Lazăr pe cele rele; iar acum el se mângâie iar tu te chinuiești. Și peste toate între noi și voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi” (Matei 16, 24-26).
În toată viața lui pământească bogatul a ținut această distanță sau prăpastie între el și săracul Lazăr. Nu s-a apropiat sufletește de el niciodată, întărind astfel acea prăpastie. Așadar nici după moartea trupului nu se poate schimba nimic, rămâne pentru veșnicie acea prăpastie.
Sursa: http://proortodoxia.wordpress.com/20...ire/#more-2691