În prealabil postat de Mihailc

Aici e tragedia, afemeiatul o lasă şi pleacă, dar în sufletul ei va rămâne tot restul vieţii un reper. Poate că în final va ajunge să trăiască cu un luptător care-i va pansa ego-ul rănit, dar niciodată nu va pătrunde atât de adânc în sufletul ei precum primul. De ce? Probabil pentru că celebra conversaţie cu şarpele în Eden a avut consecinţe ontologice asupra neamului femeiesc. De atunci încoace, urmaşele Evei au o uimitoare capacitate de dedublare, de vieţuire în două lumi complet diferite şi etanşe între ele. De la Cădere încoace, femeia generică a rămas marcată de forţa seducţiei şarpelui şi inconştient, o caută în fiecare bad guy pe care-l întâlneşte.

Cred că apostolul Pavel, un mare psiholog (pe lângă celelalte calităţi ale sale) a intuit dimensiunea abisală a acestei rupturi. Toată posteritatea paulină, creştină sau nu, a primit cu stupoare faimoasa zicere "bărbatul să iubescă şi femeia să se supună"... şi eticheta "vas slab" aplicată "eternului feminin". Păi cum, chiar polul afectiv al naturii umane să nu iubească? Da, ar răspunde Pavel, fiindcă femeia nu ştie niciodată cu adevărat ce sau pe cine iubeşte atunci când iubeşte. Şi dracu ştie cel mai bine cum să se folosească de acestă breşă în afectivitatea femeii pentru a-şi face lucrările în lumea oamenilor.