[sophia]

În prealabil postat de cuvantul

As avea o curiozitate,cand l-ati descoperit de Iisus? Ce moment v-a facut pe dumneavoastra sa va intoarceti catre El?
Ii mai intreb pe prietenii mei "Cine e Iisus?" iar raspunsurile sunt foarte diverse,de la un simplu profet,la "un alt mesia", sau chiar injurii.
V-ati nascut cu aceasta credinta sau a existant un moment determinant? Jean Pault Satre spunea (daca nu ma insel) ca existenta precede esenta.
Incep eu.Am fost educat de bunica sa fiu credincios.Nu trecea o seara fara sa ma rog si sa sarut o icoana.Nu stiam prea multe,dar era suficient incat sa am un somn linistit.Apoi am inceput sa fiu ateu,apoi chiar anti-crestin.Dupa o supradoza de droguri si o noapte lunga in care am zis ca daca nu mor ma schimb,am devenit un om mai religios.Din pacate nu un bun crestin,dar planuiesc ca incet incet sa ma convertesc sper Iisus.

Interesant subiectul. Pusesem si eu candva o asemenea intrebare.
Mai intai ca eu nu cred ca cineva se naste cu anumita credinta, ci intr-o credinta (adica intr-o tara, comunitate, familie cu anumita credinta).
Pasul urmator este botezul, dar nici acesta inca nu defineste credinta cuiva, decat ca apartenenta si titulatura.

Pe urma drumurile se despart: unii au parte de rude care sa ii invete mai indeaproape credinta, de parohie si preot/duhovnic apropiat si bun. Si asa ajung sa-l cunoasca pe Dumnezeu in prima faza.

Altii nu au aceste premize si pot sa ajunga insisi prin anumite imprejurari, sau alte persoane la credinta.

Se spune/scrie mult despre importanta modelului de credinta in familie. Sunt numai partial de acord, caci nu este suficient.

Sunt unii care urmeaza acest model, altii care il au, dar nu-l urmeaza, altii care nu au model si totusi pornesc pe acest drum singurei etc.

Eu spun ca important este ceea ce se intampla in sufletul tau. Nici mama, nici tata si nici bunica nu-ti pot insufla credinta cu forta, pentru ca este ceva de suflet.
Unii au experiente negative in viata si ajung la credinta, altii dimpotriva din experiente negative sau pozitive, parasesc credinta lor si aleg alta, sau nici una.

Nu stim noi ce se intampla in fiecare.

Mai spun ca dupa parerea mea nimeni nu ajunge sa-l cunoasca pe Dumnezeu in Treimea Sa, asa cum este el cu adevarat. Poate numai monahii foarte buni.
Fiecare si-L imagineaza si iL simte dupa capacitatea lui.

E bine sa mergem usor, treptat si cu ajutor specializat (preot si cateheza) pe drumul credintei, ca sa nu cadem. As compara-o cu mersul pe sarma. Poti sa cazi in orice clipa in oricare parte.

Si mai cred ca atunci cand ai ajuns sa mergi pe acest drum si sa doresti sa ramai pe el, sa fii cu Dumnezeu sa fie din dorinta ta sincera si fara presiune din afara.
Din pacate pentru multi exista o bifurcatie mare intre credinta (viata duhovniceasca) si viata lumeasca si de aici pot apare multe pericole si rataciri.

Avem mult de luptat cu noi insine si derutele noastre, neputintele noastre, la care se adauga si influenta altora care in permanenta te judeca si te critica (vai faci pacatul cutare, vai nu esti ortodox ca nu faci aia si aia, sau faci aia si aia, vai si vai).

Ca sa raspund concret la intrebare eu am avut putina orientare in familie, am avut oarece informare din afara (in copilarie).
Am pasit treptat si incet pe drumul credintei intreband pe unul si pe altul.
Abia tarziu au existat niste intamplari (pozitive mei degraba) in viata mea care m-au ajutat.
Am mult de luptat (inclusiv cu mine insami), eu vad credinta putin altfel decat multi altii (mai mult orientata pe social, mai pragmatic) si vad unele lucruri mai altfel.
Am cunoscut pe parintele Galeriu personal si il am cumva ca model. Si sfintia sa era mult indreptat spre om.
M-am gandit uneori in neputinta si disperarea mea sa aleg alt drum, dar nu pot. Dumnezeu si cei de Sus la care ma rog, sunt cu mine si ma intaresc.