[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

„Ceea ce este născut din trup, trup este; şi ceea ce este născut din Duh, duh este” (In 3, 6)

Îl convinge prin altă raţiune să urce la o înţelegere mai înaltă, ca, auzind de naşterea duhovnicească, să nu cugete cu mintea la cele ale trupurilor. Căci precum, zice, în mod necesar cele născute din trupuri sunt trupuri, tot aşa sunt duhuri cele născute din Duh. Căci cele a căror raţiune e diferită nu vor avea nici acelaşi mod al naşterii. Dar e de ştiut că ceea ce se naşte din Duh numim duhul omului, [293] nu pentru că se naşte din Duh după fire (aceasta e cu neputinţă), ci în înţelesul prim şi cel mai vechi, pentru că prin El a fost chemat la existenţă ceea ce nu era, iar în înţelesul al doilea şi în mod iconomic, pentru că prin El ne refacem după chipul lui Dumnezeu, întipărindu-ne trăsăturile Sale şi dând înţelegerii noastre, ca să zic aşa, calitatea Lui. [294] Aşa socotesc că vei înţelege drept şi spusa lui Pavel către unii: „Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi” (Gal. 4, 19). Şi iarăşi: „Căci v-am născut în Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Cor. 4, 15).

[293] Duhul omului s-ar putea să fie mintea omului ca vârf al sufletului, pătrunsă de puterea Sfântului Duh şi, prin aceasta, devenită o putere ce cunoaşte pe Dumnezeu prin experienţă şi, deci, şi prin simţire şi iubire.

[294] Sfântul Duh produce înălţarea omului, refăcând în el chipul tot mai deplin al lui Hristos. Părinţii deduc din hristologie înduhovnicirea omului. Nu ne naştem din Duhul Sfânt, în sensul că ne-am însuşi fiinţa Lui dumnezeiască, cum Se naşte Fiul din Tatăl, ci în înţelesul că, după ce-am fost creaţi prin El, cu Duhul Fiului, după întruparea Fiului primim din nou Duhul Acestuia, ceea ce ne întipăreşte iarăşi chipul Acestuia de fii ai Tatălui prin har. Câştigăm prin aceasta calitatea de fii iubitori ai Tatălui, simţind totodată cu bucurie iubirea Tatălui, şi iubirea lui Hristos de Frate al nostru, şi voinţa de a trăi o viaţă dedicată Lor, o viaţă curăţită de egoism, de porniri inferioare, de tot ce e lipsit de delicateţe, asemenea lui Hristos. Cine se naşte din trup este trup, deci supus corupţiei şi morţii cu trupul. Căci, deşi omul acesta se naşte şi din suflet, fără puterea Duhului Sfânt în el, sufletul, cu toate că organizează materia în trup, fiind închis în trup, e prea mult copleşit de plăcerile trupeşti şi stăpânit de o „raţiune” ce le caută numai pe acestea. E un „psihic” ieşit din legătura cu Dumnezeu prin păcatul strămoşesc. Acest suflet nu poate opri materia trupului de la corupere şi moarte. Dumnezeu a creat şi materia, din care se constituie trupul, şi universul material, din care sufletul organizează trupul şi în care se vede măreţia lui Dumnezeu. Dar fără Duhul lui Dumnezeu materia trupului şi a universului nu se poate reţine de la procesele transformărilor, de care sunt legate coruperea şi moartea. Cei necredincioşi văd în trup şi în universul material numai un proces natural, socotindu-l existent prin el însuşi. Dumnezeu a făcut materia universului şi trupul constituit din ea cu frumuseţea lor vizibilă, în trup văzând armonia spiritului omenesc, şi în univers, minunăţia bogată a lucrării lui Dumnezeu. Dar fără Duhul dumnezeiesc în ele, trupul şi universul material nu pot scăpa de procesele coruperii, iar omul individual, de moarte. Când Duhul necreat Se află însă în sufletul omului, El copleşeşte aceste procese, căci copleşeşte plăcerile produse de legătura sufletului numai cu materia. Trupul omului se umple de lumina spirituală, care era destinată să copleşească tot universul material, lăsând să se vadă numai frumuseţea curată şi profunzimea lor în Duhul dumnezeiesc. Odată căzut, omul, născându-se dintr-un trup organizat de un suflet lipsit de Duhul dumnezeiesc, se naşte numai ca un trup doritor de plăceri materiale.

Dumnezeu-Cuvântul unit cu Duhul Sfânt a curăţit de plăcerile trupeşti trupul sau umanitatea pe care Şi-a asumat-o din Fecioara curată - în parte creată din nou, ca Adam, în parte născută din umanitatea anterioară, deci unită cu ea. El se face ipostasul unui trup născut din Duhul, al unei umanităţi înduhovnicite, dar nelipsite de slăbiciunile nepăcătoase de după păcat, pe care trebuie să le învingă El însuşi ca om. Dacă la conceperea din Fecioara începe să-Şi formeze umanitatea proprie din Duhul Sfânt, pe Care Îl avea ca împreună-ipostas din Tatăl; la Botezul Său de către Ioan, Îşi însuşeşte Duhul Sfânt ca om, pentru a-L comunica celorlalţi oameni printr-o nouă naştere. El se botează ca primul nou Adam în numele fraţilor Săi, ca apoi să-i boteze, prin Apostoli şi urmaşii lor, şi pe ei, cum spune Sfântul Ioan Botezătorul: „Cel ce m-a trimis să botez, Acela mi-a spus: Peste Care vei vedea Duhul pogorând în chip de porumb, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (In 1, 33).

Dar cât rămâne omul pe pământ, chiar de se naşte a doua oară din Duh, nu scapă decât virtual de moarte. Nemurirea omului cu trupul se va face la învierea de obşte. Chiar Hristos rămâne pe pământ muritor cu trupul, pentru a putea muri ca jertfă pentru noi. Dar copleşirea virtuală a morţii Lui trupeşti de lumina Duhului a arătat-o anticipat pe Tabor, ca ucenicii să nu fie clintiţi din această nădejde nici când Îl vor vedea murind pe cruce. De aceea le vorbeşte Iisus de răstignirea Lui înainte de Schimbarea la Faţă, ca, văzându-L copleşit de lumină pe Tabor, să ştie că moartea cu trupul va fi învinsă.

Astfel, Duhul este Cel care face trupul viu în mod virtual, pentru a-l învia actual după această viaţă. El este „Domnul de viaţă Făcătorul”. Dar pentru deplinul rod al lucrării Duhului în noi trebuie să conlucrăm şi noi cu El pe pământ, cum a lucrat şi Hristos ca om. Trebuie să ne înduhovnicim viaţa, copleşind tot mai mult atracţia spre plăcerile trupeşti şi umplându-ne de lumina curăţiei. Să creştem ca cei născuţi a doua oară din Duhul, după pilda lui Hristos.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 171 – 172