[cezar_ioan]

Dogmatica si asceza, in adevarata lor natura, indraznesc eu pacatosul si nevrednicul sa zic, sunt orice altceva dar nu lucruri seci sau plictisitoare. Asa par din afara lor, insa miezul lor e Dumnezeiesc, deci nespus de dulce, diafan, inexprimabil de delicat. Sunt surori gemene cu poezia si muzica (ingerilor).
Actul ascetic este inchipuit ca severa mutilare de sine, ca o ciopartire a firii omenesti. Cand, de fapt, ca si miezul dogmatic, el este cea mai inalta manifestare a naturii dragostei.
In dogmatica si in asceza crestinului se impletesc doua iubiri: Cea de nespus a Dumnezeirii pentru om si cea cat flacaruia, a omului pentru Creatorul sau.
Fiind contopire a doua iubiri, care se ingana una cu alta, asceza si dogmatica crestine sunt pur si simplu act si continut de dragoste.
Ce fel de minte si ce fel de inimi avem noi, daca le vedem ca fiind grele, aspre, dificile etc....
Daca nu am fi atat de departati de natura noastra omeneasca (asa cum a creat-o Dumnezeu), toata viata ne-ar fi asceza si dogmatica, nimic altceva. Dar, pentru noi, aceste fluvii constitutive ale fiintei noastre sunt de fapt eforturi, pretiozitati academice, chestii de tratat sau de ciudati ascunsi prin grote etc. Fapte de glorie, extravagante fara asemanare etc.
Suntem atat de departe, impotmoliti in orasele noastre cu adevarat nordice, la nordul sufletesc ma refer iar nu la cel geografic, haladuind prin ghetarii gandurilor strambe sub biciul habitudinilor de tot soiul ale instrainarii mandre de insasi firea umana.

Viata simpla de credinta a crestinului este insasi natura si miezul ascezei si dogmaticii.
Restul sunt fantome, inchipuiri livresti, cuvinte fara inteles dar cu armuri lucitoare. Tot felul de naluciri ale insingurarii noastre de Dumnezeu...

Doar plansul mai poate deschide aici ochiul dragastos al simtirii firului dogmatic si fericirea ascezei. Ca plansul ordoneaza si asaza, rost cu rost. Plansul caintei ratacirii noastre... El!