Citat:
În prealabil postat de Doriana
Deschid primul meu topic pe acest forum pentru a raspunde unei intrebari ce pare sincera. Deci:
Despre motivatia celor care au apartinut de bisericile istorice si le-au "parasit". Celor mai multi nici nu le-ar fi trecut prin cap ca ar parasi ceva. Au facut parte numai cu numele din aceste biserici. Nimeni nu le-a facut vreodata cateheza, nu li s-a spus ca au onoarea sa faca parte din cea mai faina biserica posibila, si unica pe deasupra. Au cautat mantuirea si nu au gasit-o, caci nu a avut cine sa le spuna despre ea. "Tatal nostru" invatat de la bunica nu se pune. Il au si altii, iar un copil nu intelege mare lucru din aceasta rugaciune, care, la prima vedere, pentru un ochi nedeprins cu invataturile sfinte, pare ca nu spune nimic despre mantuire.
Atunci a aparut un np, care le-a prezentat clar acest mesaj al mantuirii. Omul respectiv a inteles ca exista si pentru el o mantuire si s-a intors cu toata inima catre Dumnezeu. Mai tarziu au aparuti si ortodocsii/ catolicii sa ii spuna ca e pe o cale gresita, dar era deja prea tarziu, caci omul experimentase dovezi practice ale eficacitatii caii pe care merge, asa cum experimentase si golul sufletesc in timp ce apartinea bisericilor istorice. Iar o tona de teorie nu face cat un gram de practica. De aceea, dincolo de vorbele frumoase despre bisericile istorice, omul stie unde a fost si unde a ajuns...
|
"1. Multi socotesc felurite si multe pricini pentru caderea lui Adam: unii - necredinta, altii neascultarea, altii - mandria si iubirea de slava, altii insa alte si alte pricini. Noi insa pe nici una din acestea o socotim cea dintai, afara de nechibzuinta si necunoasterea tuturor lucrurilor.
2. Cea dintai porunca data lui Adam in rai a fost sa savarseasca si sa pazeasca, adica sa savarseasca cu cugetare, pentru ca sa priceapa bine, si sa pazeasca porunca, ca sa nu o calce. Dar asa cum el nu a lucrat cu judecata, astfel nici porunca nu a pazit-o, caci din nelucrarea cugetului, mai intai de toate, in Adam a luat nastere necredinta - necredinta catre Dumnezeu, Care a spus si a poruncit; iar din necredinta s-a nascut neascultarea, iar din neascultare - calcarea poruncii, iar din calcarea poruncii s-a facut caderea de la harul Domnului si instrainarea de dragostea Lui dumnezeiasca." Sf. Dimitrie al Rostovului
Cea dintai pricina a lepadarii credintei celei adevarate a unor oameni este nechibzuinta, necunoasterea de sine si nestiinta. Din nechibzuinta - pentru ca nechibzuit a fost cand nu a avut rabdare sa intalneasca cu adevarat omul care sa ii arate care este cu adevarat calea spre mantuire.
Necunoastere de sine, pentru ca inconstient fiind de cufundarea in marea pacatului in ce se afla, vroia raiul. Nu isi cunostea neputintele, pacatele, si nu isi cunostea limitele dar vroia dintr-o data binele si sfarsitul suferintei.
Nestiinta, adica nestiinta Legii celei adevarate.
Fiind nechibzuit, necunoscator de sine si fara cunostiinta legii celei adevarate , si pe deasupra si vlaguit de suferinta si necaz a fost vulnerabil in fata primului propovaduitor ce i-a iesit in cale. Acesta i-a aratat o cale impodobita cu flori, si a spus uite aceasta este calea. Insa cand alegi calea fiind nechibzuit, necunoscastor de sine si fara cunostiinta legii ai toata probabilitatea sa alegi gresit. Sigur, ca aceasta cale asigurandu-i confort fata de suferinta si necazul trait in urma cu ceva timp, usor este inselat in simturi si spune: iata calea, doar mi-e bine.
O cale este eficace doar daca te duce la dobandirea Duhului Sfant. Duhul Sfant trebuie simtit cu adevarat , iar convorbirea cu Dumnezeu trebuie sa fie adevarata ca de la persoana la Persoana. Alte inchipuiri, cu Hristos purtat in inimi, atata timp cat inima este egoista, mandra si necuratita de pacate sunt doar inchipuiri. Aceste inchipuiri asigura confort temporar aici in acest veac, dar atat.