Citat:
În prealabil postat de mela me
Ma intreb pentru ca tot mai multe persoane sunt singure si desi au o varsta matura ( peste 30 de ani) nu au nici macar o prietena sau la fete prieten( excluzand de aici pe cei care au ales monahismul); sunt persoane inteligente, cu aspect fizic placut , credincioase si cu studii sau serviciu stabil; imi vine acum in minte o tanara care e profesor universitar, merge la biserica, are viata duhovniceasca activa, se spovedeste , se impartaseste regulat si cei din anturajul ei zic ca isi doreste un suflet pereche; se apropie de 40 de ani, isi doreste si copii, dar dupa 35 de ani e mai greut, dar nu imposibil la Dumnezeu; exemplele pot continua, atat cu fete cat si cu baieti care au in jur de 30 de ani si sunt singuri, desi sunt apropiati de biserica si comunicativi; exista 2 cai de mantuire din cate stiu: casatoria si calugaria, dar atunci cum ramane cu cei care au o anumita varsta si nu-si intalnesc perechea nici intr-un fel? doar nu ar avea casatorii legate toti? chiar exista la toti cei din lume pereche pentru fiecare? voi cum comentati?
|
Nimic din credinta noastra nu sugereaza ca teoria cu "sufletul pereche" corespunde unei realitati. Mie unuia, astfel de lucruri imi par mai degraba expresia unor altfel de credinte decat cele crestine. Nu neg, poate ca sunt si deformat de cata incalcare a poruncii 1 vad ca exista, chiar si intre oameni care, daca-i intrebi, spun ca ei sunt foarte credinciosi si merg la biserica.
Vedeti dv, una este sa spunem ca Dumnezeu are un plan cu noi, si alta este sa spunem ca ne pregateste (sau nu ne pregateste) un "suflet pereche". Cel putin in dogmatica pe care o stiu eu, nu exista conceptul de "suflet pereche". Da, Dumnezeu poate sa schiteze un plan in sensul casatoriei sau calugariei, lasandu-ne, in acelasi timp, libertatea alegerii: cu cine vrem sa ne casatorim, la care manastire vrem sa mergem. Putem si sa nu tinem cont de planul lui Dumnezeu si totusi sa ne mantuim: dar vom fi nefericiti mereu cu starea noastra. Altfel spus, El are principalele repere ale unui plan optim, ne pregateste pentru acela, dar nici nu ne obliga, nici nu Se supara daca urmam altul.
"Bine, bine" veti spune, "atunci cum se face ca oameni care, dupa toate aparentele, au chemare spre casatorie nu isi gasesc, totusi, persoana potrivita". Nu exista un raspuns unic, care sa vizeze toate situatiile. Putem, totusi, imparti pe acei oameni care isi cauta fericirea fara sa o afle in mai multe categorii.
Mai intai, vocatia casatoriei poate sa nu fie reala. E adevarat ca primul semn al unei vocatii este "o puternica dorinta". Bineinteles ca Dumnezeu, care are planul cu noi pregatit, mai intai ne insufla o puternica dorinta spre casatorie sau calugarie. Dar, pe de o parte, acest semn al unei chemari, desi necesar, nu e suficient ca sa afirmam ca cineva are chemare reala intr_o directie sau alta, iar pe de alta parte Dumnezeu nu este singurul spirit care insufla dorinte. Aici intervine deosebirea duhurilor.
Pe urma, vocatia (chemarea) spre casatorie poate sa fie reala, dar persoana respectiva sa "se blocheze in proiect". Am citit un interviu cu o actrita varstnica, dar necesatorita. "Cum de ati ramas necesatorita ? Nu ati avut cereri ?" Intreaba ziarista. "Oho, cate cereri am avut ! Ultima a fost a unui general care se indragostise de mine!". "Bine, si de ce nu ati spus "da" ?". "Foarte simplu: despre aceasta cerere, nu am stiut ca este ultima...".
Insasi ideea aceasta a unui "suflet pereche" poate fi o frana. Noi ne imaginam ca alesul (aleasa) trebuie sa fie nu stiu cum si nu stiu ce. Cand colo, in realitate, e foarte simplu: tot ce trebuie este sa aiba credinta, sa aiba hotarare de a urma legea Domnului. Cazuti sub influenta unor eresuri si literaturi, noi credem ca iubirea conjugala este ceva gen "fluturi in stomac" cand, in realitate, este expresie a vointei.
In sfarsit, se mai poate imagina (desi nu vom putea niciodata dovedi) ca ceea ce pare rau este un lucru bun care ni se intampla. Noua ni se pare un dezastru ca nu ne casatorim. Dar putem sti noi cate capcane am evitat astfel ? Intr-o zi din anii 90, o tanara bucuresteanca, frumoasa foc, care abia trecuse cu imensa bucurie examenul de stewardesa care era visul vietii ei, pateste ceea ce parea un ghinion inimaginabil. In prima ei zi de serviciu, intarzie. Avionul isi turase deja motoarele si urma sa se angajeze pe pista de decolare. Era o mandrete de Airbus si era pentru prima data ca firma angajatoare, TAROM, folosea un astfel de aparat. "Bine, domnisoara, acuma se vine la servici ? Cum va inchipuiti ca veti putea fi sewardesa ???" Ii venea sa-si dea palme, vizualizand sfarsitul carierei ei inainte de a o incepe. S-a dus la fereastra de unde putea vedea pista. Avionul urma sa decoleze si, indata sa se indeparteze. Odata cu el, visul ei de stewardesa, chemarea ei.
Da, numai ca a fost cea mai scurta cursa a unui avion Tarom. A durat vreo 90 de secunde si s-a terminat la Balotesti. Pasagerii si membrii echipajului si-au pierdut viata.
Tanara de care vorbesc a fost foarte fericita sa nu se mai faca stewardesa. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea mai departe, dar pesemne ca a ajuns la convingerea ca mai bine casierita la Auchan decat stewardesa. Ceea ce ii paruse o teribila drama cu cateva minute inainte, i-a aparut, dintr-o data, in cu totul alta lumina.