Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față, Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!
Așa cum au remarcat și alții, mulți, Eminescu nu are ce căuta în Sinaxarul Bisericii chiar dacă a fost un om de excepție și pentru care el este canonizat în canonul Literaturii și Culturii Rumânești. Ceea ce cred că ar mai fi de spus este că trebuie să observăm și să luăm act de indiferența cu care Biserica (BOR) l-a tratat și îl tratează pe acest martir pentru dreptate și adevăr al Națiunii Rumâne, de lipsa de considerație și de solidaritate a clerului BOR față de Mihail Eminescu. Din punctul meu de vedere este absolut inadmisibil, chiar dacă Eminescu nu era un ortodox convins și nici practicant, însă lupta lui pentru cultura rumânească, pentru dreptatae și adevăr pentru Națiune, căutările și descoperirile lui în plan filozofic și metafizic (iar poezia lui are pe alocuri o evidentă vână religioasă, chiar dacă nu creștină, dar trebuie să ținem cont că sfera religiosului este cumva mai vastă decât cea strict a creștinismului, chiar dacă în Creștinism este Adevărul), râvna lui ferventă pentru cinste, moralitate, dreptate, pentru valori autentice ale Omeniei, și multe alte lucruri, ar fi trebuit să genereze o mișcare de sensibilitate din partea clerului ortodox rumân și chiar și din partea mirenilor ortodocși pentru a studia opera lui, pentru a se pătrunde de ideile lui, pentru a primi călăuzirea lui, pentru a îi duce mai departe spre împlinire marile sale Idealuri, pentru a fi în cele din urmă alături de el și a îl sprijini atât în timpul vieții, cât și după moarte prin cinstirea autentică a memoriei lui. Eminescu a fost în realitate, și el a fost conștient până la urmă că acesta este Crudul și Tristul adevăr, SINGUR toată viața lui, neiubit și neapreciat cu adevărat de nimeni din vremea lui, și în special de "marea" Biserică Ortodoxă Rumână, singur împotriva tuturor. Așa că nu poate fi canonizat ca sfânt, în mod evident, însă BOR ar fi trebuit și ar trebui să se apropie de marile valori ale acestui Popor Rumân, să le dea atenția și cinstirea cuvenită (adică să mai și asculte de ei), să le dea îndrumarea spirituală și teologică de care au nevoie și să nu îi mai lase să se lupte de unii singuri împotriva tuturor, să fie alături de ei și să aibă grijă ca și rumânii ortodocși să își împroprieze valorile și să le mai pună în practică. Din nefericire BOR a eșuat și eșuează în continuare lamentabil din acest punct de vedere, și atunci nu ne mai mirăm de lipsa de unire, de iubire, de sprijin reciproc, de slujire reciprocă, de solidaritate din sânul Poporului Rumân. În timp ce mulți dintre clerici își văd de orientarea lor meschină prin această viață, neatenți la acești Mari Oameni cum era Mihail Eminescu (veșnică să îi fie pomenirea și binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra lui), oameni care sunt în mod evident superiori cu mult din multe puncte de vedere slăviților clerici, astfel de Oameni, cum erau Eminescu sau Codreanu, își duc existența plină de singurătate, plină de tragism, plină de lipsă de considerație și de respect față de persoana și opera lor din partea conlocuitorilor, și asta în condițiie, cum am mai spus, în care niște Pigmei față de acest Mare Om care au ajuns pe funcții de clerici își duc mai departe calculele lor meschine și indiferente, grija lor pentru propria ogradă, când Eminescu era de mii de ori mai jertfelnic decât ei. Adevărul este, într-un anume sens, că este și greu pentru niște simple personaje cu mult inferioare unuia ca Eminescu, chiar și de pe funcțiile lor clericale, să priceapă un astfel de Om, să se înalțe cât se poate la valoarea lui și să îi mai și dea importanța care i se cuvenea și i se cuvine.
"Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor.
Străin și făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!"
(Mihail Eminescu, Rugăciunea unui dac, fragment)
|