[Decebal]

Aşa cum au remarcat şi alţii, mulţi, Eminescu nu are ce căuta în Sinaxarul Bisericii chiar dacă a fost un om de excepţie şi pentru care el este canonizat în canonul Literaturii şi Culturii Rumâneşti. Ceea ce cred că ar mai fi de spus este că trebuie să observăm şi să luăm act de indiferenţa cu care Biserica (BOR) l-a tratat şi îl tratează pe acest martir pentru dreptate şi adevăr al Naţiunii Rumâne, de lipsa de consideraţie şi de solidaritate a clerului BOR faţă de Mihail Eminescu. Din punctul meu de vedere este absolut inadmisibil, chiar dacă Eminescu nu era un ortodox convins şi nici practicant, însă lupta lui pentru cultura rumânească, pentru dreptatae şi adevăr pentru Naţiune, căutările şi descoperirile lui în plan filozofic şi metafizic (iar poezia lui are pe alocuri o evidentă vână religioasă, chiar dacă nu creştină, dar trebuie să ţinem cont că sfera religiosului este cumva mai vastă decât cea strict a creştinismului, chiar dacă în Creştinism este Adevărul), râvna lui ferventă pentru cinste, moralitate, dreptate, pentru valori autentice ale Omeniei, şi multe alte lucruri, ar fi trebuit să genereze o mişcare de sensibilitate din partea clerului ortodox rumân şi chiar şi din partea mirenilor ortodocşi pentru a studia opera lui, pentru a se pătrunde de ideile lui, pentru a primi călăuzirea lui, pentru a îi duce mai departe spre împlinire marile sale Idealuri, pentru a fi în cele din urmă alături de el şi a îl sprijini atât în timpul vieţii, cât şi după moarte prin cinstirea autentică a memoriei lui. Eminescu a fost în realitate, şi el a fost conştient până la urmă că acesta este Crudul şi Tristul adevăr, SINGUR toată viaţa lui, neiubit şi neapreciat cu adevărat de nimeni din vremea lui, şi în special de "marea" Biserică Ortodoxă Rumână, singur împotriva tuturor. Aşa că nu poate fi canonizat ca sfânt, în mod evident, însă BOR ar fi trebuit şi ar trebui să se apropie de marile valori ale acestui Popor Rumân, să le dea atenţia şi cinstirea cuvenită (adică să mai şi asculte de ei), să le dea îndrumarea spirituală şi teologică de care au nevoie şi să nu îi mai lase să se lupte de unii singuri împotriva tuturor, să fie alături de ei şi să aibă grijă ca şi rumânii ortodocşi să îşi împroprieze valorile şi să le mai pună în practică. Din nefericire BOR a eşuat şi eşuează în continuare lamentabil din acest punct de vedere, şi atunci nu ne mai mirăm de lipsa de unire, de iubire, de sprijin reciproc, de slujire reciprocă, de solidaritate din sânul Poporului Rumân. În timp ce mulţi dintre clerici îşi văd de orientarea lor meschină prin această viaţă, neatenţi la aceşti Mari Oameni cum era Mihail Eminescu (veşnică să îi fie pomenirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra lui), oameni care sunt în mod evident superiori cu mult din multe puncte de vedere slăviţilor clerici, astfel de Oameni, cum erau Eminescu sau Codreanu, îşi duc existenţa plină de singurătate, plină de tragism, plină de lipsă de consideraţie şi de respect faţă de persoana şi opera lor din partea conlocuitorilor, şi asta în condiţiie, cum am mai spus, în care nişte Pigmei faţă de acest Mare Om care au ajuns pe funcţii de clerici îşi duc mai departe calculele lor meschine şi indiferente, grija lor pentru propria ogradă, când Eminescu era de mii de ori mai jertfelnic decât ei. Adevărul este, într-un anume sens, că este şi greu pentru nişte simple personaje cu mult inferioare unuia ca Eminescu, chiar şi de pe funcţiile lor clericale, să priceapă un astfel de Om, să se înalţe cât se poate la valoarea lui şi să îi mai şi dea importanţa care i se cuvenea şi i se cuvine.

"Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!"

(Mihail Eminescu, Rugăciunea unui dac, fragment)