Doctoriţa Anca M.

- Am ajuns pe la ora 15:00 la spital. Puteam vedea ce se întâmplă în Piaţa Universităţii de la una din ferestrele de la etajele superioare ale Spitalului. Se adunase foarte multă lume în Piaţă. Îi auzeam pe tineri cum strigau: „Vom muri şi vom fi liberi!” şi cum rosteau „Tatăl nostru”. Armata organizase baricade improvizate, astfel încât să împiedice accesul revoluţionarilor dinspre străduţele laterale ale Pieţei Universităţii. La un moment dat, pentru a încerca să-i împrăştie pe manifestanţi, pompierii au băgat tunurile cu apă şi îi udau. Spre seară a început să se audă şuieratul gloanţelor. Am urmărit un timp evenimentele de la fereastră, dar pentru că gloanţele se auzeau din ce în ce mai tare şi ricoşau în diverse direcţii, colegul meu Mircea mi-a zis: „Anca, să plecăm de aici, pentru că s-ar putea ca un glonţ să ne lovească!” Şi, într-adevăr, la câteva minute după ce am plecat, fetiţa unui instalator din spital, care privea şi ea pe fereastră scenele din piaţă, a fost lovită de un glonţ care i-a spulberat craniul, murind pe loc. Din acel moment, nimeni n-a mai îndrăznit să se uite pe fereastră. Eram obligată să răspund la telefon. Îmi aduc aminte că m-a sunat directorul Salvării Capitalei care, cu o voce foarte îngrijorată, mi-a spus că s-a dat ordin ca salvările să nu intre în perimetrul Pieţei Universităţii.

- A trebuit să aveţi o tărie de caracter foarte mare. Ce l-aţi sfătuit?

- I-am zis că singura soluţie era să parcheze maşinile Salvării pe străduţele alăturate şi să le spună oamenilor să aducă răniţii pe braţe la Salvări. La circa jumătate de oră mi-a dat iarăşi telefon, spunându-mi că spitalele din apropierea Universităţii au ordin să nu primească răniţii. I-am zis să meargă la spitalele mărginaşe. Ştiam că au capacitatea necesară de a rezolva situaţia. Nu puteam lăsa oamenii fără îngrijirea medicală necesară…

După miezul nopţii, pe la ora unu, se auzeau dinspre Bisericuţa Trei Scaune strigăte care m-au îngrozit: „Vasile, dă-i! Omoară-l!” Auzeam şi strigătele de durere ale celor răniţi. Am vrut să deschid fereastra să văd ce se întâmplă, de ce vor să-i omoare! Însă colegii nu m-au lăsat, de teamă ca noi, la rândul nostru, să nu fim omorâţi. Şocul a fost cumplit pentru mine. Nu înţelegeam de ce un român trebuie să lovească, să omoare un alt român…

Unul din cei care luptau în Piaţă a fost adus în spitalul Colţea. Fusese foarte grav lovit în torace. Risca un deces imediat. Directorul de atunci, un chirurg reputat, a intrat imediat în operaţie şi l-a salvat. Acest tânăr nu avea nici un act de identitate la el. Despre toţi se spunea că nu aveau acte de identitate la ei. Deci, ce însemna aceasta? Că aceşti tineri veniseră să se jertfească pentru a schimba situaţia critică, de nesuportat, în care ajunsesem, dar din dragoste pentru familiile lor nu aveau acte de identitate – pentru a nu-şi implica familiile…

- Au avut mult curaj.

- Au fost mucenicii zilelor noastre. Şi nu cred că folosesc cuvinte mari! Erau conştienţi că pot muri. În cursul nopţii am coborât de câteva ori în curtea spitalului. Împinşi de forţele de ordine, nu ştiu care anume – armată sau poliţie – ei săreau gardul spitalului. Se refugiau aici şi în alte clădiri din împrejurimi, dar ulterior, cum se mai linişteau lucrurile, se întorceau. Nu pot să uit imaginea unui tată, cu un băieţel de 2-3 ani pe umeri. Oricât de mult l-am rugat să se întoarcă acasă, nu a vrut să plece de acolo. Eu am tot insistat, spunându-i că dacă îşi va duce copilul acolo va fi o victimă sigură…
Cred că Piaţa Universităţii ar trebui să constituie loc de pelerinaj pentru tot românul. Ar trebui să fie un loc mai mult decât respectat. Aşa cum ne ducem la mormintele alor noştri şi aprindem o lumânare, punem o floare şi plângem pentru ei, aşa ar trebui să fie acel perimetru – care, din punctul meu de vedere, nu trebuia schimbat cu nimic. Trebuia păstrat aşa cum era, cu pereţii aceia cenuşii din pasaj, pereţi pe care s-au scris versuri de o copleşitoare simţire şi care trebuiau încastrate în piatră şi lăsate acolo, spre aducere aminte şi spre luare aminte. Eu nu pot să uit un afiş multiplicat, de dimensiuni mici cât o jumătate de coală de scris. Era un chip făcut în tuş gros negru, cu lacrimi pe ochi, sub care sta scris: „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă!” Acest afiş a apărut în zilele următoare. Simboliza, cred, glasul acestor copii care s-au jertfit.

- Ce s-a întâmplat în spitale în zilele următoare datei de 22 decembrie?

- Ceea ce este foarte grav şi ne întrebăm în continuare, pentru că încă nu avem un răspuns, e de ce au fost mai mulţi morţi după data de 22 decembrie decât până în acea dată? Au fost foarte mulţi morţi în spitale fără o explicaţie medicală. Din datele raportate, pot să vă spun că au fost peste 1800 morţi în spitale în total în zilele Revoluţiei, însă cei mai mulţi dintre aceştia au decedat după 22 decembrie… Probabil că sunt unii care au o explicaţie, însă eu nu am.

- După Revoluţie lucrurile nu au evoluat aşa cum ne-am fi dorit..

- Într-adevăr. Am obţinut libertatea de a intra în orice biserică, de a ne închina, de a ne deschide către Dumnezeu. Dar, din păcate, libertatea noastră se arată ca un libertinaj, media este inundată de măscări imorale, de exhibiţionism, de sex, de violenţă, de lucruri de cea mai proastă calitate. Şi noi, cu toţii, ştim că media are o influenţă teribil de puternică într-un popor, că ea este cea mai redutabilă armă a celor ce conduc. Nu trebuie să răsplătim jertfa lor aşa! Noi trebuie să trăim altfel, trebuie să fim urmaşii exemplului lor de jertfă din iubire. Pe mine mă doare teribil că acel loc este complet schimbat, că nu este marcat! Noi, ca popor, nu conştientizăm jertfa lor. Pasajul de la Universitate are un cu totul alt aspect acum, nimic nu marchează faptul că pe acele scări a curs enorm de mult sânge – din moment ce în jurul orei 3 dimineaţa au venit cu furtunurile să spele sângele de pe scări…

Mi-aş dori pentru acest popor să iasă din starea de lipsă de moralitate care ne copleşeşte. Nu ne interesează decât binele nostru şi, dacă acest bine nu putem să-l obţinem decât călcând peste celălalt, facem acest lucru fără scrupule. Nu ne interesează deloc cel de lângă noi! Nădăjduiesc că, pentru jertfa acelor tineri, Dumnezeu nu o să ne lase şi o să ne ajute să ieşim din starea în care suntem.

Într-adevăr, trăim vremuri foarte grele, în care vrăjmaşii lui Hristos încearcă tot mai agresiv să ne distrugă sufletele şi să ne îndepărteze de Dumnezeu. Să-i rugăm pe toţi mucenicii şi sfinţii neamului nostru să înalţe rugăciuni către Domnul să ne dea pocăinţă, dar şi curaj în lupta pentru Adevăr.