Citat:
În prealabil postat de lore86
Domnule Cristian, imi vin in minte cuvintele Mantuitotului:"din prisosul inimii graieste gura." Asadar consider ca tot ce rostim, scriem sunt izvorate din strafundurile noastre. Si de multe ori ma ingrozesc de ce zace in adancuri.
De suparat, nu m-am suparat. Dar m-am intristat. Si ma doare vazand ca multi din apropiati trec prin momente de tensiune maxima si se comporta nevrotic. Imi dau seama ca timpurile se apropie. Si oamenii sunt tot mai vulnerabili. Si nu sunt suparata pe ei, ci trista ca suntem cu totii asa slabi si cadem asa usor.
Iar cand citesc de sfintii inchisorilor, ma cuprinde rusinea...
Domnul sa ne ajute, sa mergem chiar daca taras. dar sa nu deviem...
|
Ia aminte la tine cu amanuntime si sileste-te sa te deprinzi cu tacerea ca sa-ti dea Dumnezeu puterea sa lupti si sa te deprinzi cu ea. De ti se iveste trebuinta sa graiesti, sa faci intai proba in tine insuti ca este o trebuinta binecuvantata si voita de Dumnezeu, ca mai degraba decat sa taci; deschide gura cu frica de Dumnezeu si cu cutremur avand fata in jos, cuvantul cinstitor si supus. Astfel, de te intalnesti cu cineva, sa vorbesti putin, din motive de iubire si sa taci repede, iar de esti intrebat despre ceva, asculta apoi spune cat e nevoie si nu grai nimic mai mult. (Foarte mult recomanda avva Isaia tacerea deoarece aceasta inseamna reflexie la tainele lui Dumnezeu si la taina propriei persoane. Persoana umana se comunica si prin vorbire, dar si prin tacere. Prin amandoua traieste si face sa fie traita lumina si taina ei. Ajunge sa o vad reflectand ca sa-mi dau seama nu numai de taina ei, ci si in lumina ei si a lui Dumnezeu. Cine vorbeste tot timpul neintrerupind vorbirea de reflexie, cade intr-o vorbarie superficiala facand niste conexiuni intamplatoare - care gand ii vine primul, acela il spune. In tacere se arata simtirea prezentei lui Dumnezeu ca lumina si taina inepuizabila. Unde nu e Dumnezeu nu e nici taina, nici lumina inepuizabila. Se are impresia ca totul se poate intelege, ca totul se poate margini la mintea proprie.) (Filocalia XII)