În prealabil postat de Mosh-Neagu
Tare trist mi se pare forumul in ultimul timp. Unii vorbesc de impuscaturi in scoli, altii de tentative de sinucidere, iar altii par sa nu-si gaseasca locul si nici linistea, in ciuda unei educatii care ar fi trebuit sa fie o binecuvantare de la Dumnezeu.
Pentru multi dintre noi, constientizarea "unui scop in viata" vine extrem de tarziu sau niciodata. In cazul de fata, se pare ca gasim un exemplu cat se poate de real. De aici conflictele cu tatal, dar mai ales conflictul cu propria persoana.
Dincolo de depresia care se intrevede de la primele cuvinte, in tot textul de mai sus sunt lucruri care se contrazic si se bat cap in cap. Iar de aici "razboiul" interior si zbuciumul asta care, daca nu este stapanit, se poate indrepta catre ce e mai rau. "Un suflet mare" nu poate fi "scarbit" de ceea ce crede ca se intampla in Biserica. Este o dubla inselare: in primul rand, numai Dumnezeu este in masura sa considere cam cat de mare avem noi inima sau sufletul, iar in al doilea rand, fara Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, nu ne putem mantui! Si-atunci de unde sa vina linistea noastra interioara?... Inima noastra "mare" e atat de mica si egoista, in ciuda parerilor noastre despre noi, incat Dumnezeu (datator de TOATA linistea lumii) nu are cum sa incapa.
Uneori e bine sa visam, poate chiar indicat, daca Il introducem in "visul" nostru si pe Dumnezeu. Dar deocamdata, aceste vise fara noima gen "as fi vrut sa ma fac fotbalist" sunt dezarmante chiar si pentru cineva care ar fi tentat sa vina in ajutor.
Oricum ar fi, intr-un suflet care nu vrea sa lupte si care cauta sa dea vina pe ceilalti, cand e vorba de neimpliniri, si sa-si exagereze meritele, uitand ca fara Dumnezeu, nu meritam nimic, ma tem ca, implinirea nu poate veni decat facandu-ne frate cu vrajmasul, ceea ce este cea mai proasta alegere posibila. Deocamdata mai este inca loc de intors. Cat inca bajbaim dupa o tinta, si nu am apucat definitiv intr-o directie gresita (droguri, desfrau, hotie, etc) trebuie sa ne "dezbracam" de indaradnicie si sa schimbam esentialul din noi. Dumnezeu este pe primul loc, dar la El nu putem ajunge daca unul sau amandoi parintii sunt suparati pe noi dintr-un motiv sau altul. Chiar daca nu consideram ca am gresit, trebuie sa mergem, sa ne cerem iertare, sa facem ascultare daca sfaturile sunt serioase (si nu ma indoiesc de asta), dupa care impacarea cu Dumnezeu; adica la duhovnic! Acolo vor ramane TOATE grijile si toata povara inutilitatii noastre in lumea asta. Prin spovedanie si smerenie, vom descoperi pe de o parte "un nou inceput", iar pe de alta, "un om" care sa ne fie alaturi, care sa ne sprijine cu un sfat si care sa ne incurajeze sa facem lucrul de care suntem capabili, chiar daca nu prea avem incredere ca suntem in stare. Asta tot Dumnezeu oranduieste si face din uscat verde si din verde uscat!
Imi cer iertare pentru duritatea mesajului, dar problema mi se pare extrem de serioasa, si nu de lacrimi pe umar e nevoie, ci de o "zdruncinare" zdravana, ca din partea unui parinte! Doamne-ajuta!
|