[cristiboss56]

Doi ochişori priveau trişti şi rugători înspre cerul încremenit de frig. Iar mânuţa întinsă aştepta în zadar o minune cerească. O minune albă. „De ce nu ninge?” – se auzea dezamăgirea, plângând în glasul copilei – „Cum va putea să ajungă Moş Crăciun dacă nu este zăpadă? Vreau să ningă!”. Dar cerul se încăpăţâna să rămână mut.
Chemată de glasul duios al bunicii, fetiţa se grăbi să intre în casă. Aici o aşteptau, binevoitoare: căldura, lumina, mirosul îmbietor al budincii de vanilie, dar mai ales, mâinile făcătoare de minuni ale bunicii. Cuibărită între braţele bătrânei, copila asculta cu nesaţ povestea, de atâtea ori auzită, a naşterii unui prunc sfânt într-o iesle.
Flăcările focului din vatră încremeniră şi ele parcă, ascultând, cu pâlpâiri smerite, povestea. Dintr-un colţ, bradul strălucea, unduindu-şi cu mândrie beteala, ştiindu-se simbol al unei asemenea Sărbători minunate.
Firul poveştii fu însă retezat brusc şi fetiţa sări neliniştită de pe genunchii bătrânei. Emoţia i se putea citi în glas şi în ochii înlăcrimaţi de bucuria neaşteptată: „Bunico, ninge! Ninge!”. Şi fără a mai aştepta vreun răspuns, fărâma de om alergă afară. Privea, fără să se sature, la zăpada cernită şi i se părea că fiecare atingere a unui fulg de nea este asemenea mângâierii unui înger. La poartă, un grup de colindători îşi făcu apariţia. Fericirea era completă. Familia se întregise şi se minunau cu toţii de bunătăţile făcute de mâinile miraculoase ale bunicii. În plus, acum va putea ajunge şi Moş Crăciun...
... Omuleţul de atunci şi omul de mai târziu a învăţat să iubească Crăciunul. Singura diferenţă este aceea că acum nu-l mai aşteaptă pe Moş Crăciun. Aşteaptă doar (re)naşterea copilului din interior, (re)naşterea inocenţei. Şi, cu aceeaşi emoţie, în fiecare an, aşteaptă prima zăpadă.
Am învăţat să iubesc Crăciunul...
doamne ajuta.