Citat:
În prealabil postat de fallen
"te-ai spurcat, acum mananca tot"
|
Cunosc un om, un barbat cam de varsta mea, care a pierdut tot ce iubea, inclusiv inocenta credintei...
Pierde in fiecare zi cate ceva, "se spurca" zilnic cu inca ceva, in ciuda dorintei si voii lui... Dorinta si vrere care nu sunt dintre cele mai rele, din cate il cunosc.
Uneori il gasesc obosit de razboaiele pierdute, fara numar...; schimbam cateva vorbe, desi de obicei e tacut.
Zilele trecute vorbeam despre adolescenti si modul in care ei isi risipesc energia, timpul, puterile cu nimicuri tot mai daunatoare. Eu eram deznadajduit, mahnit, obosit... El mi-a zis: nu-i nimic, cata vreme ei mai nadajduiesc ceva folositor, au toata sansa de a fi oameni, candva...
Acest om traieste in miezul pierderilor de tot felul de ani buni. Altii, poate, s-ar fi smintit cu totul, s-ar fi sinucis ori, poate, l-ar fi infruntat pe Dumnezeu intr-unul din multele moduri nebunesti pe care le practica oamenii, de mii de ani.
El are, dupa intelegerea mea, o neputinta aparte. Nu poate indrepta nimic, toate se naruie, incetisor, in viata lui precum se scurge nisipul in clepsidra...
Dar el rabda si spera. Uneori lacrimeaza tacut, cand il doare tare...
Alteori zambeste si ochii au o lumina brusca, vapaie vie cum rar am vazut, ca si cand ar fi venit, parca, vestea buna... Dar nu e decat o clipa de speranta, si atat.
Din cate il cunosc, nu va manca niciodata tot rahatul pana la capat. Va fi silit, da, sa ia inca o imbucatura, dar din voia lui nu va deschide niciodata gura. Pacat ca e slab si ca nu rezista unor forte mai mari decat mica lui putere, tot mai firava, pe fiece zi...
Insa, imi pare, acest om e unul dintre putinii care nu tradeaza. Nu doar ca se ridica, de cate ori are ocazia, dar chiar si cand cade suride si accepta, nadajduind ca va fi izbavit...
Ciudat, acum imi dau seama, nu l-am auzit niciodata perorind pe tema sfnteniei, cu atat mai putin spunind ceva despre cuvantul sfantului Siluan. Dar imi spune inima ca omul acesta este printre putinii care nu deznadajduiesc, pregustind totusi iadul.
El se agata de infinitele griuri dintre alb si negru. Astfel, desi pare cu totul negru pe dinafara, eu ghicesc ca in inima lui canta, dincolo de gri si de nesfarsite alte tonuri, o minunata lumina...