[ioanna]

În anul 1987 se consumă un alt moment important al dialogului. Cu ocazia aniversării tricentenarului operei capitale a lui Newton, in mesajul său, papa Ioan Paul II transmite întregii lumi ştiinţifice următoarele : „ştiinţa nu poate să fie folosită în mod simplist ca bază raţională pentru credinţa religioasă, nici nu poate fi considerată prin natura ei atee sau în contrast cu credinţa în Dumnezeu: creştinismul are în sine însuşi izvorul propriei justificări şi legitimări, deci nu pretinde să-şi facă propria apologie sprijinindu-se sumar pe ştiinţă. În timp ce religia şi ştiinţa pot şi trebuie să se susţină reciproc, ca dimensiuni distincte ale comunei culturi umane, nici una dintre cele două nu ar trebui să pretindă să fie o presupunere absolut necesară pentru cealaltă. Astăzi avem o oportunitate fără precedent de a stabili un raport interactiv comun, în care fiecare disciplină îşi conservă propria integritate, rămânând totuşi deschisă faţă de descoperirile şi intuiţiile altora. Ştiinţa, de fapt, se dezvoltă mai bine când conceptele şi concluziile sale sunt integrate în cultura umană generală şi în interesele ei pentru descoperirea sensului şi a valorii ultime a realităţii”.

Câteva idei, măiestrit argumentate, sunt de o importanţă crucială şi jalonează direcţiile viitoare de dialog:
1) abandonarea abordării concordiste în analiza fenomenelor şi textelor, mesajul de mai sus reprezentând o lovitură fatală data adepţilor acestui curent;
2) abandonarea ideii conform căreia ştiinţa este atee;
3) recunoaşterea –dacă mai era necesar- a autonomiei celor două domenii distincte,componente ale unicei culturi umane;
4) deschiderea orizontului de interacţiune dintre religie şi ştiinţă, bazată pe deschiderea fiecăreia faţă de descoperirile şi intuiţiile celelaltei părţi, pe sprijin reciproc, dar şi pe conservarea integrităţii proprii.

Întrezărirea unei noi etape în istoria relaţiei teologie-ştiinţă, trecerea de la etapa dialogului la cea a interacţiunii reciproce, este o viziune curajoasă şi de mare perspectivă.

Un sociolog italian, Pierpaolo Donati, a efectuat o cercetare interesantă în mediul occidental, iar rezultatele sunt publicate în lucrarea sa „Ştiinţele sociale şi gândirea creştină în faţa societăţii contemporane”. Sunt menţionate aici patru contraargumente împotriva validităţii unei gândiri sociale creştine –ca ghid etic în societate- şi trei modalităţi prin care comunitatea creştină poate elimina distanţa ce o separă de spiritul secular actual.

Trăsăturile imputate gândirii sociale creştine sunt, în opinia sa:
1) anacronismul, caracterizat prin necorespondenţa dintre structura societăţii
prezente şi viitoare şi tradiţia creştină milenară (antichitatea creştină),
2) anistoricitatea, care constă în discrepanţa dintre caracterul nedemonstrabil -cu metode obişnuite- fix şi imobil al gândirii creştine şi faptele empirice, impulsurile de emancipare şi de eliberare ale omului postmodern,
3) statutul utopic şi abstract, identificat prin faptul că principiile enunţate nu pot fi realizate imediat, neapărat şi într-un loc anume, ceea ce le face neatrăgătoare pentru majoritate,
4) autoritarismul, manifestat prin impunerea unor norme „de tip arhaic şi extern, incompatibile cu conştiinţa omului modern”, oferind constrângeri etice ce nu corespund nevoilor, dorinţelor şi opţiunilor sociale care dau garanţia dinamicii progresului).

Demersul propus de autorul studiului, rezidă în integrarea societăţii creştine în realitatea cotidiană, fără însă a aduce vreo atingere conţinutului sacru al acesteia

Există aşadar eforturi de recuperare a omului ca rod al dialogului comun teologie-ştiinţă, în speţă a sufletului individual uman, din perspectivă social-religioasă; ştiinţa urmăreşte şi aici nobila cale şi misiune a religiei. Atât în Orient, cât şi în Occident, preocuparea se găseşte în stadiu avansat, sub raport interinstituţional. Amintim doar câteva dintre aceste preocupări, care demonstrează deschiderea de care este capabilă Biserica.

În ţara noastră institutele teologice au înfiinţat, găzduiesc şi încurajează activitatea unor grupuri inter şi transdisciplinare participante la dialogul ştiinţă-teologie. Un asemenea pol de dialog – coordonat de Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă şi funcţionând în cadrul Asociaţiei pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din Romania- alcătuit din cadre didactice, cercetători şi studenţi din diverse domenii, este găzduit de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, însă există asemenea colective şi la Bucureşti, Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Sibiu şi chiar un pol la Paris. Au luat fiinţă de asemenea comisii de dialog teologie-ştiinţă între diferite instituţii de învăţământ superior din ţară.

În Occident, Conciliul II Vatican a dezbătut mult acest subiect, apoi Observatorul Vatican, întemeiat cu mult timp înainte de antamarea dialogului, a preluat în ultimul timp iniţiativa. În direcţia încurajării continuării dialogului se înscriu şi declaraţiile unor ierarhi ai Bisericii, adevărate „manifeste”, din care vom cita un exemplu grăitor: papa Leon XIII, într-o enciclică din anul 1891, scria: „Biserica nu s-a preocupat doar să facă să progreseze o ştiinţă nobilă (religia), care mai mult decât orice altă disciplină umană înalţă inimile pământeşti, ci şi-a propus progresul umanităţii”.

La nivel internaţional, transdisciplinaritatea este conceptul actual care întreţine dialogul activ şi constructiv religie-ştiinţă, atingând chiar nivelul instituţional. Cu participarea meritorie a reputatului om de ştiinţă român Acad. prof. dr. Basarab Nicolescu, a fost întemeiat la Paris Centrul Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare (CIRET) –al cărui director este conaţionalul nostru- iar primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii, ţinut în noiembrie 1994 în Portugalia la Convento de Arrabida, a adoptat Carta Transdisciplinarităţii, elaborată de un colectiv din care a făcut parte şi Acad. prof. dr. Basarab Nicolescu. În preambului acestei Carte, se enunţă motivaţiile elaborării importantului document: „Considerând că viaţa este serios ameninţată de o tehnoştiinţă triumfătoare ce se supune doar înspăimântătoarei logici a eficacităţii în slujba eficacităţii, considerând că ruptura contemporană dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată şi o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă duce la apariţia unui nou obscurantism ale cărui consecinţe pe plan individual şi social sunt incalculabile...participanţii adoptă prezenta Cartă, concepută ca un ansamblu de principii fundamentale ale comunităţii spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine însuşi, fără nici o constrângere de ordin juridic ori instituţional.”

Este lăudabilă poziţia promotorilor împăcării dintre ştiinţă şi religie, în resorturile lor cele mai intime, cu atât mai mult cu cât iniţiativa a fost luată de cei de la care ne aşteptam cel mai puţin şi anume de către oamenii de ştiinţă; teoria susţinută de ei este aceea că ştiinţa, în structura sa intrinsecă, nu are o poziţie ostilă religiei, iar prin unele poziţii manifestate, putem spune că ştiinţa, prin eforturi specifice, bate la porţile transcendenţei, intersectându-se cu religia, fizicienii devenind astfel metafizicieni. Amintim totuşi faptul că teologia răsăriteană, începând chiar cu Părinţii Bisericii, deci cu mult înaintea cercetărilor ştiinţifice, a sesizat că raţionalitatea supranaturală stă la temelia întregului univers.

Este rândul teologilor creştini să manifeste o mai mare deschidere, să promoveze şi să încurajeze cercetările ştiinţifice serioase iar activitatea ştiinţifică să nu devină ţinta unor ironii răutăcioase, să se renunţe la atitudinea triumfalistă în relaţiile cu oamenii de ştiinţă, ambele păguboase pentru climatul general actual şi direcţiei unei mai mari conlucrări a creştinismului cu ştiinţa. Teologia şi ştiinţa sunt datoare umanitaţii să se întâlnească, pentru construirea unei lumi mai bune. Acest deziderat are caracter de urgenţă din două motive principale. Primul motiv este faptul că destui oameni de ştiinţă caută răspunsuri la diverse probleme, apelînd la vechi sisteme orientale păgâne. Al doilea motiv este caracterul limitat al ştiinţei în direcţia îmbogăţirii lăuntrice a omului modern şi postmodern, ea nedeţinând metode, în acest sens; ştiinţa nu deţine –spre exemplu- calea de utilizare nedestructivă a reuşitelor omului, din perspectivă socială şi ecologică.

Dialogul teologie-ştiinţă este benefic în ambele direcţii. Reîncreştinarea ştiinţei este unica soluţie pentru evitarea utilizării rezultatelor ştiinţei, acum şi pe viitor, în scop distructiv şi pentru punerea ei exclusiv în slujba binelui umanităţii.

Evoluţia raportului teologie-ştiinţă a urmat evoluţiei istoriei raţiunii umane şi a filosofiei în acelaşi timp: de la conflict la deschidere reciprocă şi dialog, de la antagonism la convergenţă, de la intoleranţă reciprocă, la respect şi chiar la colaborare pe baza unor principii actuale clar stabilite, între care un loc de prim rang îl ocupă şi-l va ocupa pentru un timp nedefinit autonomia.

Teologia şi ştiinţa aparţin sferei cunoaşterii unitare, nu se exclud una pe alta, ci sunt complementare în procesul cunoaşterii lumii şi a vieţii, având în acesaşi timp o finalitate comună: ajungerea la esenţa cunoaşterii, la descoperirea adevărurilor date omului de Dumnezeu, Creatorul. De acest lucru a inceput să conştientizeze şi ştiinţa modernă.

De modul în care va evolua raportul dintre teologie şi ştiinţă va depinde, într-o mare măsură, evoluţia şi destinul omului post-modern. Continuarea dialogului şi întrepătrunderea, integrarea celor două domenii (atât externă, cât şi internă individuală, în raţiunea şi în sufletul omului), reprezintă condiţia şi şansa supravieţuirii civilizaţiei umane în viitor.


Verso, Nr. 40-41 /07.08
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=10679