[ioanna]

,,Ştiinţa ia o lacrimă de mamă si o defineşte în termenii structurii ei fizice: atâta apă, atâta sare etc.; dar este oare aceasta definiţia exactă a unei lacrimi ? Religia spune că există şi alte realităţi, idei, valori, sensuri, care folosesc drept vehicul structura fizică a acestei lumi. Deci, pentru a da o definiţie exactă lacrimii, trebuie să luăm în atenţie răspunsurile ambelor discipline.” E. Stanley Jones

O anumită legatură, un anumit raport între teologie şi ştiinţă a existat intotdeauna, putem spune prin urmare că ne situăm aici în interiorul categoriei postulatului, indiferent dacă cei implicaţi, din vechime sau de azi -chiar şi aceia care mai văd cele două domenii ale cunoaşterii ca fiind total independente- acceptă sau nu acest lucru.

Un prim motiv îl constituie aptitudinea de "căutător" a omului, de spirit neliniştit, cu care a fost daruit în cele mai intime structuri ale sufletului său. Numai astfel omul a putut şi poate în continuare să işi sporească virtuţile, în strădaniile sale de asemanare cu Dumnezeu, Creatorul lui.

Al doilea motiv -şi nu ultimul- îl gasim în faptul că ambele discipline sunt circumscrise în abordarea cunoaşterii umane de cunoaşterea însăşi, iar delimitarea, graniţa dintre ele fiind foarte fină, omul a depăşit-o cu uşurinţă,mai ales la modul mental :omul transcede,cum a făcut-o întotdeauna,de la ontic la divinitate. Asistăm aşadar la dualitatea : om de ştiintă cu preocupări în sfera religiei şi invers, teolog cu preocupări în sfera ştiinţei.

Modelul unităţii cunoaşterii este acceptat astăzi şi de oamenii de ştiinţă din întreaga lume, nu numai de teologi, deoarece aceştia îşi dau seama de faptul că realitatăţi sunt mai multe, însă sunt circumscrise de un adevăr unic, adică adevărul ştiinţei şi cel al lui Dumnezeu trebuie să coincidă la un moment dat. Dar ştiinţele sunt fragmentare şi fragmentabile, avănd fiecare competenţe din ce în ce mai limitate, iar micro-adevărurile sunt greu de descoperit uneori, dar încă de coroborat.

Privind problema din perspectivă didactică, istoria ne furnizează nenumărate mărturii ale comunicarii dintre ştiinţă si religie. Şcolile crestine renumite din Alexandria, Antiohia îi instruiau pe catehumeni în doua cicluri, profan (ştiinţific) si creştin, iar în şcolile laice (Atena),dascălii îi învăţau şi despre suflet, adevăr, cer, bine, rău, nemurire, virtute.

Privind raportul teologie-ştiinţă din perspectivă istorică, nu neapărat cronologică, o categorie sintetică o reprezintă concordismul, în viziunea căruia trebuie să existe un „acord perfect”, o simetrie, o reflexie ca în oglindă, între explicaţiile bibliei şi cele ale ştiinţelor. Acest tip de relaţie s-a practicat de la Fer. Augustin încoace. Dacă în vechime diverşi autori au încercat să pună în concordanţă existenţa şi nemurirea sufletului cu matematica, în timpurile moderne s-a încercat etapizarea celor 7 zile din Facerea cap.1 şi2, în perioade geologice, apoi teoria Big Bang-ului a fost asimilată momentului când Dumnezeu a rostit cuvintele „Să fie lumină !”.

Teologul britanic Michael Buckley demonstrează într-un studiu că tocmai tentativa unor savanţi –eşuată în final- de a demonstra fundamentul raţional al credinţei, bazându-se pe ştiinţele naturale, a dus la „coruperea” credinţei religioase; oameni de ştiină redutabili, amintiţi anterior în cap.2 (Copernic, Galilei, Kepler, Newton, dar şi Descartes),s-au hazardat să explice prin experimentele lor, diferite fenomene relatate de Biblie (spre exemplu fenomenul legării apelor de către Dumnezeu, fenomenele de la Facerea lumii, fenomenul „steaua Bethleemului” sau cel al opririi Soarelui pe cer). Ştiinţa nu s-a putut însă constitui în furnizorul bazelor religiei. Faptul că rezultatele ştiinţei nu au concordat perfect cu textele biblice, au făcut ca Biserica să asocieze cercetarea ştiinţifică cu ateismul şi asta pe durata câtorva secole.

Un al doilea tip de relaţie teologie-ştiinţă îl reprezintă compromisul, materializat prin apropierea epistemologică dintre categoriile biblice şi ştiinţifice, ca de pildă între „nimic” şi „vid”. Dar paralelismul din exemplul enunţat este ambiguu şi confuz, deoarece mistagogia creştină consacră vidului atributul de transcendenţă totală a divinităţii, de izvor al existenţei, iar în faţa acestuia omul este un nimic, care tinde să se adape din acest izvor, călăuzit fiind de Hristos.

Un al treilea tip de relaţie teologie-ştiinţă este definit de termenul complementaritate, adică de completare reciprocă. Astfel, dacă ştiinţa ne arată cum este definit cerul, teologia ne spune ce trebuie să facem în calea noastră spre cer. Teologii creştini consideră ştiinţa „ca valoroasă, dar nu ca valoare ultimă, ca fiind competentă, dar nu cu competenţă absolută; ca fiind o parte a vieţii, dar nu totul pentru viaţa umană; ca fiind umană, dar nu cea mai înaltă vocaţie umană; ca una care rezolvă probleme, dar nu cea mai importantă problemă a vieţii umane, care este Dumnezeu. Prin Dumnezeu, alienarea umană este anulată”. S-a făcut, în sfârsit, un pas important pe calea dialogului, a apropierii şi reconcilierii teologiei şi ştiinţei.

Al patrulea tip de relaţie teologie-ştiinţă, cel mai potrivit şi mai productiv, adaptat perioadei actuale, este dialogul, despre care vom vorbi pe larg în ultima parte a studiului.

Revenind la perspectiva istorică asupra relaţiei dintre ştiinţă şi religie, facem câteva observaţii foarte importante. După încetarea persecuţiilor din Evul Mediu occidental, în timpul Renaşterii şi mai ales a Iluminismului, între cele două domenii se producea o adevărată ruptură. Iluminismul proclama atunci suveranitatea ordinii naturale, scolasticii vremii eliminau cu brutalitate prezenţa lui Dumnezeu în lume, respingeau implicarea teologiei în „afacerile” ştiinţei. Nu după mult timp ştiinţa se radicaliza, prin apariţia curentului pozitivist întemeiat de filosoful August Comte, în ideile căruia activitatea ştiinţifică bazată pe experienţe, pe fapte „pozitive” deci, devenea atotputernică, fără drept de apel, iar antropocentrismul începea să se dezvolte, alimentat fiind şi de orgoliul nemăsurat al adepţilor lui; conform acestei teorii, omul devine cantonat în lumea terestră, trăieşte doar prin senzaţii şi trăiri subiective, fără a mai concepe existenţa unei realităţi obiective şi fără a mai încerca reflectarea acelei realităţi în conştiinţa sa. Poate din acest motiv, Paul Tournier, om de ştiinţă francez din timpul nostru, ne dă soluţia sa pentru învingerea violenţei din noi şi din afara noastră, prin trecerea de la concepţia antropocentrică la cea teocentrică, motivând că numai Dumnezeu ne poate ajuta în acest demers. Antropocentrismul era de fapt o teorie despre omul de tip nou –preluată în sec. al XIX-lea de ideologia marxistă şi dezvoltată apoi în ţările blocului comunist la nivel de ideologie de stat- om care, crezându-se înzestrat cu posibilităţi nelimitate şi totală autonomie faţă de divinitate, îşi închipuie că nu mai are nevoie de Dumnezeu.

În sec. al XIX-lea, din sânul pozitivismului apare o doctrină şi mai radicală, scientismul, care absolutizează puterea şi rolul ştiinţei în cunoaştere şi în viaţa socială, negând complet implicarea teologiei şi a metafizicii; în opinia adepţilor acestui curent filosofic, ştiinţa poate rezolva singură orice problemă. Ajungându-se în acest punct, se putea crede că nici o conciliere între teologie şi ştiinţă nu mai era posibilă.

Dar cu cât ne vom apropia de mijlocul sec. al XX-lea, vom vedea că adevărata teologie nu poate intra în conflict cu adevărata ştiinţă, numai pseudo-teologia cu pseudo-ştiinţa, iar conflictele pot aparea fie din ignoranţă, din păcatul mândriei, sau din dorinţa de originalitate cu orice preţ.

O notă distinctă şi cu conotaţii atipice o reprezintă perioada comunistă a ţărilor din Estul Europei. Chiar dacă durata ei nu a fost foarte mare, teologia şi ştiinţa au avut încă de la început relaţii antagoniste şi conflictuale în diferite grade, comunismul manifestându-se din acest punct de vedere ca un adevărat Ev Mediu modern, răsturnat: credincioşii şi preoţii au fost, de data aceasta, cei persecutaţi sau ucişi pentru „vina” de a nu fi fost de acord cu doctrina ateistă şi de a-şi fi păstrat credinţa, nenumărate biserici desfiinţate sau dărâmate, aceasta a fost în câteva cuvinte „lucrarea spirituală” a comunismului. Alimentate de tezele ateist-materialiste ale lui Marx şi Engels, state întregi şi-au proclamat „suveranitatea” faţă de credinţa în Dumnezeu, iar Biserica a fost redusă la o simplă instituţie, aservită ţelului suprem: construirea omului de tip nou, împlinit din punct de vedere raţional, însă golit din punct de vedere spiritual. Conceput ca un sistem totalitar, egalitarist şi închis, chiar dacă a rezistat o perioadă de timp, comunismul nu a corespuns nevoilor şi aspiraţiilor spirituale umane şi nici măcar a celor materiale. Eliberarea din această „colivie” a spiritului, a dovedit încă o dată faptul că omul doreşte şi este capabil să-şi manifeste liber şi deschis credinţa, în comuniune cu Dumnezeu, ca fundament ontologic al său, iar pentru acest deziderat nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.

În continuare vom expune evoluţia raportului teologie-ştiinţă în ultimele 3 secole, de la conflict la deschidere reciprocă şi dialog. În acest sens, se pot evidenţia, gradual, 4 etape (modele) distincte:
- etapa I-a (sec. XVII-XVIII): apariţia ateismului modern:
- etapa a II-a (sec. al XIX): anticlericalismul occidental;
- etapa a III-a (deceniile 1-6 ale sec. al XX-lea): deşteptarea interesului pentru ştiinţa modernă;
- etapa a IV-a: poziţia actuală a Bisericii faţă de ştiinţă, dialogul.