Citat:
În prealabil postat de Miha-anca
Raspunsul: prin rugaciunea neintrerupta.
|
Despre rugaciunea neintrerupta s-a scris mult, inclusiv pe acest forum. Nu am nimic de zis in plus fata de ceea ce s-a postat deja. Avem apoi atata bibliografie pe aceasta tema ca nu ne ajunge o viata intreaga macar sa lecturam ce s-a scris, darmite sa practicam...
Prin rugaciunea singura, insa, nu facem nimic, doamna. DACA NU FACEM O ALEGERE SERIOASA IN NOI INSINE SI NU VIETUIM INNOITI DE ALEGEREA NOASTRA. Regret sa fiu iarasi eu acela care va spune direct si fara ocolisuri: nu rugaciunea ne mantuieste. Ci Hristos. Prin aceasta nu voiesc, desigur, sa minimalizez rostul sfant si sfintitor al rugaciunii, cat sa ma opun conceperii rugaciunii in sine ca pe un leac universal.
Concepem rugaciunea prea des DOAR ca pe rochia mamei... Rostul ei, dincolo de un eveniment la care ne putem gandi in duh cataastrofic (si nu e bine asa), este unul mult mai statornic, deloc spectaculos, insa decisiv in destinul fiecaruia si al tuturor. Seamana cu respiratia: nu e spectaculoasa, dar e vitala. Si dimpotriva, cand respiratia incepe sa atraga atentia, cand devine spectaculoasa ori prea mult pomenita, e clar ca sunt probleme... Mari.
Revedeti va rog materialele postate in legatura cu rugaciunea si amintiti-va
cate se contopesc in lucrarea rugaciunii.
Imi pare ca o prezentati ca pe un leac, un fel de dar magic, o aspirina universala care lucreaza singura,
in vreme ce noi putem sa ne vedem linistiti de toate ale noastre, cu seninatate si inocenta, siguri pe mersul nostru (cel de prin gropi si de prin toate strachinile lipsei de constiinta a pacatului si nevredniciei proprii)...
Nu doamna, rugaciunea in sine nu ajuta pe nimeni dintre cei ce se sustrag permanent alegerii oferite de Hristos. Nu e deloc "sesam deschide-te!" pentru talharii lui Ali-baba (cum cred ca suntem mai in toata vremea).
Ceea ce conteaza cu adevarat in legatura cu rugaciunea este, permiteti-mi sa va reamintesc: tinindu-se de
lucrarea rugaciunii, prin
harul lui Dumnezeu, omul incepe
razboiul despatimirii si
nadajduieste umil, intalnind treptat tot iadul din sine si din lume, ca va fi izbavit de Dumnezeu.
Asta e tot.
Se duc destui cu rugaciunea-n gura drept in iad, avind inima gatita pentru foc, pe dedesubtul rugaciunii care nu ne e decat fatada, varuiala frumos aranjata peste morminturi de necuratie. Oare de ce uitam mereu aceasta?
Poate ar fi mai bine ca, paralel cu lucrarea rugaciunii si cu vietuirea in Biserica, sa mai invatam smerindu-ne si cateva elemente de vietuire lumeasca in lume (cum ar fi sa spalam vasele, rufele, sa conducem masina, sa scriem si sa citim, sa numim emotiile pe care le traim, sa ne autoreglam conduita interna si externa etc.). Desigur, in acelasi duh evlavios al crestinului dintotdeauna. Care se pliaza suplu, de la epoca la epoca, pe datele concrete ale realitatii care ne solicita resursele personale si colective.
Nu cunosc o tehnica (un leac, o procedura) de a ne feri de un hipnotizator agresiv si priceput (viclean). Nu mi s-a intamplat sa traiesc aceasta si nici nu am invatat la scoala.
Stiu insa ca hipnotizatorul cel mai perfid, care ne taraste zi de zi, clipa de clipa, in mirajele lui este propriul nostru ego narcisic si propria noastra rebeliune si aroganta inaintea lui Dumnezeu.
Inainte sa ma preocupe posibilitatea de a deveni dependent de nu stiu ce hipnotizator, s-ar cuveni sa ma asigur ca am dat raspunsul drept la intrebarea: nu cumva traiesc de zeci de ani intr-o hipnoza continua? Nu cumva hipnotizatorul e pitit in mine insumi si face ce vrea cu mine si cu destinul meu?
Toate datele psihologiei pe care o cunosc, precum si tot ce am cunoscut in Biserica, justifica rostul acestei ultime intrebari si confirma ca raspunsul este, oricat pare de dureros, acesta: DA! Intradevar: in mine, in fiinta mea e pacaleala si pacalitorul. Precum si resursele dezvrajirii tot in mine se afla. Alege!