[cristiboss56]

Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive.
Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi.
Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul”.
22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”.
23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); “iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).
Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: “Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”. Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor”.
Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate”.
Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.
24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”.
Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”.
“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.
Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar”. Compatimirea – observa acelasi sfant – e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire”.
25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”.
26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”.
Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila.
Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.