Multumesc, frate Zaharia, pentru acest cuvant frumos pe care l-ai adresat tuturor, inclusiv mie.
Trebuie sa recunosc, ca in ciuda incapatanarii mele, m-ai facut sa ma opresc in loc si sa ma gandesc la cele scrise de tine. In principiu ai dreptate si voi tine cont de spuse le tale, atunci cand se va ivi ocazia de a ma mai ruga pentru cineva, caci trebuie cantarit bine.
Ce ne facem insa, in cazurile in care nu e timp deloc, cand un accidentat e pe masa de operatie si are nevoie, la cererea cuiva, de rugaciune multa, starea lui fiind grava? Ma gandesc, ca Dumnezeu nu ne ia chiar in nume de rau dorinta noastra de a contribui chiar si doar cu o rugaciune la imbunatatirea starii acelui bolnav.
Apoi, ne-am rugat pentru binele Romaniei, Romanie, care nu prea da semne aparente, ca ar vrea sa se indrepte; poate nu imediat. Ma uit insa la cele ce se intampla in Romania de azi si parca vad ca ceva se misca. Nu pot afirma ca se misca din cauza rugaciunilor mele, dar sper ca Dumnezeu a scultat tanguirea noastra si vrea El sa ajute.
Fortele mele, frate, sunt infime; dar sper ca impartind povara cu inca o mana de rugatori, sa putem in final sa ridicam sacul tau mult prea greu, fara a fi vatamati in vreun fel de cel viclean.
Indiferent ce se intampla, stiu un singur lucru: nu trebuie sa imi fie frica decat de Dumnezeu. Iar ca mijloc de aparare avem Psalmii, care pe mine m-au scos din cele mai grele situatii. De aceea ii iubesc.
Iti multumesc pentru aceasta atentionare, facuta cu dragoste frateasca. Multumesc, frate!