Imi cer scuze ca a parut autoelogioasa. Dar am preferat sa fie asa decat sa para osanditoare.
Noua ni se cere de multe ori in mai toate conferintele tinute de teologi, marturisirea credintei. Eu consider ca cea mai buna marturisire a credintei e comportamentul nostru moral crestin, desi moralitatea crestina e tratata ca ceva neexteriorizabil, eu introduc morala crestina si in actiunile exterioare in raport cu cel de langa mine, deoarece facem parte din acelasi trup, deci fiind o lucrare tot interioara.
Ma zbat acuma intre a accepta ca raul sa se manifeste pe fata, in plina strada, iar eu sa tac dintr-o pura smerenie crestina, care e la fel de rea pentru trupul comun si a-mi exterioriza trairea mea in Cuvant, cu riscul de a mi se spune fariseu, mandru si chiar autoelogios. Sper sa se puna tenta de smerenie in cuvintele acestea electronice. Eu consider ca a venit vremea sa vorbim, sa tindem spre castigarea Cuvantului si sa ne infranam mandria care rezulta din exteriorizare. Aceasta exteriorizare a trairii in Hristos trebuie sa aiba o limita, care se cheama la Pr. Sofronie, ucenicul Sf. Siluan, constiinta dogmatica, pentru ca si Sf. Siluan de exemplu a vorbit despre trairea in duh abia dupa 30 de ani de nevointe de la aparitia Lui in fiinta dansului. De aceea marturisirea dogmatica si teologica de nivel ridicat sa o lasam celor care au voie sa o faca.
Limita aceasta de exteriorizare ti-o da rugaciunea cu discernamantul ei la purtator. Diavolul se bucura de smerenia noastra negraitoare. Cum de asemenea se bucura de mandria ce rezulta din a-ti arata ridicarile. Sper sa imi ajute Bunul Dumnezeu sa nu cad in pacatul mandriei, desi sincer imi da tarcoale de multe ori.
In mersul nostru pe sarma in aceasta lume, trebuie sa ne punem nadejdea in Dumnezeu ca urmatorul pas ni-l va pune bine iar noi sa tinem capul sus pentru marturisirea credintei cu demnitatea genunchilor batatoriti de rugaciune.
Doamne ajuta.
Si apropo la cele de sus am continuarea.
|