Este un cuvânt al Mântuitorului: „Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul împotriva trupului”. Şi e experimentat de toţi cei care vor să-L cunoască pe Dumnezeu (harul Său) într-un chip nemijlocit. De aceea asceţii aleg să se desprindă, radical, de toate cele trupeşti, care-i ţin legaţi ce cele create, alegând viaţa veşnică, transcendenţa.

Chiar dacă legătura trupească nu este rea, ea este naturală, iar natura e creată, e supusă morţii. Instinctul sexual vrea să prelungească, cumva, viaţa, însă nu la nivelul individului, ci al speciei, lucru comun cu animalele.
Dar omul poate rămâne individ sau să devină persoană, cultivându-şi asemănarea cu Dumnezeu, după chipul Căruia a fost creat.

Şi atunci, trebuie să crească, lăsând în urmă cele materiale şi naturale, transfigurându-le treptat, pe măsură ce se împărtăşeşte de har.
Dar până nu se hrăneşte duhovniceşte, nu va putea sau nu-i va fi bine să se desprindă de natural.
Pentru omul modern a devenit o virtute a trăi chiar şi conform naturii, pentru că noi ne-am obişnuit să le separăm pe toate de rosturile lor, căutând să ne hrănim de plăcere, nu de foame. De aceea separăm atât de mult sexualitatea de rodul ei, chiar şi de dragostea care ar trebui s-o însoţească.

Dacă păcatul este ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu, de harul Său, putem înţelege că limitându-ne la o trăire naturală, fără să năzuim la mai mult, la o dragoste mai înaltă, mai deplină, mai adevărată, ne complacem în păcat, în această despărţire, nehrănindu-ne cu viaţa veşnică, ci cu cea trecătoare.

Dar până să ajungem să ne hrănim mai mult duhovniceşte decât firesc, cred că este important să înţelegem ce este cu adevărat natural, cu rost, nepervertit, şi să trecem, treptat, de la plăceri la bucurii, să ne subţiem simţirile, să ne ridicăm la bucurii mai depline, mai cuprinzătoare, mai dăinuitoare, care ne vin din lucrarea poruncilor dumnezeieşti. Să vrem, adică, mai mult.