[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ioansaucinitanu

Totusi, unele ipoteze spun ca, atunci, in fruntea bisericilor si a manastirilor, se aflau persoane datoare grecilor... Si care faceau tot posibilul sa "ajute" material biserica greaca, trimitand bunuri inspre acolo... Si ca, prin aceasta secularizare, a schimbat conducatorii bisericilor si manastirilor (cu pret mare - multi monahi si monahii trebuind sa se refugieze), rupand astfel legatura cu crestinismul ortodox grec, poate chiar cu Sf. Munte si asigurand o (oarecare) noua autonomie...

Există un anumit adevăr aici. În limbaj economic, balanţa între ceea ce intra ca donaţii pentru mănăstiri şi ceea ce ieşea din ţară era clar negativă şi asta în mod cronic. Argumentul a cântărit greu în ceea ce în epocă s-a numit "procesul mănăstirilor închinate". A existat o anumită politică de deznaţionalizare şi spoliere din partea clerului grec. În vremea domniilor fanariote cam toţi episcopii erau greci, frecvent necunoscând o boabă româneşte. Eu am o anumită părere despre antiromânismul Bisericii Ortodoxe, pe care nu vreau să o detaliez aici, ca să nu irit. Odată cu scăderea puterii Fanarului şi cu creşterea importanţei Imperiului Rus, ortodocşii greci şi-au găsit oarecum naşii, dar nu la români, ci la muscali. În forme noi, această luptă pentru supremaţie între ortodoxia greacă şi cea rusă continuă şi este foarte vizibilă şi azi.

Dar problema putea fi rezolvată şi altfel, nu prin secularizarea averilor mănăstireşti. Practic s-a făcut o confiscare de mari proporţii a bunurilor, clerul devenind un fel de funcţionărime, promiţându-se salarizare de la stat. "Vă luăm pădurile şi moşiile ca să nu daţi rodul lor grecilor, în schimb vă dăm salarii: preoţilor cu seminarul, precum învăţătorilor, preoţilor cu facultate precum profesorilor, iar episcopilor precum profesorilor universitari." Înţelegerea (unilaterală) a fost respectată până spre zilele noastre, numai că azi mulţi ateişti ridică din sprânceană întrebând de ce ar trebui statul să plătească salarii "popimii". Simplu: fiindcă sub Cuza a jefuit Biserica. Au mai fost şi alte jafuri ulterioare, dar nu de asemenea anvergură ca atunci.

Şi totuşi, am fi naivi dacă am crede că Vodă Cuza a făcut asta din patriotism. Era o vreme când patriotismul şi naţionalismul conveneau Ocultei: era o armă teribilă contra imperiilor, pe care a reuşit până la urmă să le pună cu botul pe labe, maşina de propagandă a epocii văzând aici "emanciparea naţiunilor". Voievozii şi regii sunt foarte buni ca victorie de etapă, adică atâta timp cât există împăraţi. Cum azi nu mai există împăraţi, rolul lor desemnat a încetat şi pot fi trimişi, după o expresie dragă masoneriei, la "lada de gunoi a istoriei".

Ca argument, să observăm că fenomene asemănătoare au loc în întreaga Europă, dar mai ales în proaspetele "naţiuni eliberate", devenite monarhii. Astfel, din Statele Papale, Papa rămâne cu Roma. Curând masonii italieni ajung la concluzia că e cam mult şi aşa, astfel încât, la 1870, se vede nevoit să se mulţumească cu unul dintre dealurile Romei: colina Vaticană. Ceea ce a jefuit Cuza de la Biserica Ortodoxă nu se compară nici pe departe cu ceea ce a jefuit Garibaldi (cu care Cuza semăna până la detaliu) de la Biserica Catolică. La fel se întâmplă şi în Franţa, cu observaţia că masoneria de acolo (mama celei de aici) a avut nevoie de resurse mai mari ca să îl dea jos, în acelaşi an 1870, pe Napoleon al III-lea, pe care tot ea îl pusese în fruntea bucatelor.

Istoria se repetă şi, peste ani, vedem (mutatis mutandis) doi mari duşmai ai CIA: Saddam Hussein şi Osama ben Laden. Cine l-a instalat pe primul şi l-a antrenat pe altul ? CIA. Peste ani, Comuna din Paris, înscenată de Ocultă ca să îl dea jos pe Napoleon al III-lea îşi găseşte o replică tocmai în războaiele de "eliberare" din Irak şi Pakistan.

Părerea mea personală este că atâta patriotism românesc găsim la Cuza cât patriotism irakian găsim la Saddam. E vorba de aventurieri folosiţi câtă vreme a fost necesar, după care şi-o iau în cap şi încearcă o politică prea mare pentru ei. Prea mare chiar pentru Napoleon cel Mic. Acesta a fost bun când a luptat contra împăratului Rusiei în războiul Crimeii, acela a fost bun cât a fost preşedintele partidului socialist Baas şi a luptat cu islamiştii iranieni.

De aceea, cei care susţin că ar mai exista, în prezent, vreo şansă de revenire pe cale normală, plebiscitară, a monarhiei sunt naivi. Nu mai e contextul de atunci. Cei care fac adevăratul joc nu mai au niciun motiv să sprijine vreun rege cu vreo putere reală, dimpotrivă. După cum nu mai au niciun motiv să sprijine naţionalismele, pe care tot ele le-au creat. Dimpotrivă, orice naţionalism şi patriotism trebuie demantelat în această etapă. Nu convin globalizării.