E pe forum un obicei bine inradacinat: cand unul ceva mai luminat (ca s-o fi muncit omul, ani intregi, sa priceapa cum vin unele lucruri si s-o fi canonit sa vietuiasca crestineste, adica o fi tins omul la insanatosire, cu harul lui Dumnezeu) aduce un reper sanatos, deodata se cabreaza orgoliile celor care mai degraba s-ar cuveni sa fie recunoscatori...
Si, hodoronc-troc, in plina lamurire a unei cestiuni care tine de Biserica, incepe lamuritul sa reproseze ca de fapt resimte nu stiu ce atac la persoana etc. Ce sensibili devenim, brusc, cand suntem invitati sa ne largim perspectivele! Ce delicateta avem si ce grosolani ii aratam a fi pe cei care tocmai ne-au miluit cu finetea cuvantului lor de indreptare...
Ca intelegem gresit sau incomplet ceva, treaca-mearga. De-aia ne si intalnim aici, ca sa ne mai lamurim unii pe altii, sa ne sprijinim in nazuinta noastra catre dreapta-credinta, dreapta-invatatura, dreapta-vietuire.
Dar ca, dupa ce a primit lamurire si orizont nou, sa se mai tina omul si mandru, si sa faca pe victima ranita.... ei bine asta nu o mai pricep. In orice caz, nu o accept. Pentru ca e urat, duhneste a mandrie si stupiditate, iata de ce. Iar cand vine si din partea femeilor, atunci chiar mi se face greata. Intrucat detest latura asta a feminismului.

Nu voiesc sa spun cele cateva proverbe romanesti care se cam potrivesc pe tema asta...
Le-a spus inaintea mea intelepciunea populara bine unsa, pe vremuri, cu uleiul bisericesc...