[cristiboss56]

„Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum zice şi Sfîntul Ioan Evanghelistul: «Întru început era Cuvîntul… toate printr-Însul s-au făcut…» (Ioan 1:1). Sfîntul Pavel învaţă acelaşi lucru: «Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos» (Efeseni 3:9). «Întru Dînsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, ori Scaunele, ori Domniile, ori Începătoriile, ori Stăpîniile, toate printr-Însul şi pentru Dînsul s-au zidit» (Coloseni 1:16). Astfel, în iconografia ortodoxă a facerii lumii nu vedem un bătrîn (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime zideşte: Tatăl porunceşte [Să fie!, n.m.], Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi Duhul ia parte la lucrare”
Astrele
Aşadar, ce a făcut întru început Dumnezeu? „Cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1). Evoluţionismul ne spune însă că zeul-materie s-a preschimbat pe sine-şi în astre şi… praf: „Ulterior, materia rezultată din explozie s-a concentrat în stele, planete, sateliţi, comete, meteoriţi şi praf interstelar” . „În drumul lor prin Univers, elementele au suferit transformări, în urma cărora au apărut şi alte elemente. Apoi, prin reacţii chimice, s-au format compuşii chimici care se găsesc astăzi în şi pe planeta noastră, sub formă de munţi, zăcăminte de minereuri, mări şi oceane, aer, plante şi animale. [...] De ce este materia atît de diversă? Pentru că particulele care o alcătuiesc sînt diferite şi se pot combina în diverse moduri. Chimia este ştiinţa care studiază materia şi transformările pe care le suferă aceasta” Să ne oprim şi să luăm aminte că aici se arată o primă transmutaţie alchimică, principiu pe care se întemeiază întreaga gnoză evoluţionistă! Să fim cu luare-aminte: într-o primă fază, „sămînţa” materiei „explodează” - îşi iese din sine, din starea de ordine, de nemişcare desăvîrşită - şi trece în starea lipsei desăvîrşite de rînduială, căci explozia e fenomenul cel mai dezordonat care se poate închipui. Cu timpul, această materie haotică se kosmizează de la sine, din întîmplare, rînduindu-se în sisteme de corpuri cereşti, care ajung să funcţioneze precis ca un ceasornic, după descrierea unor astrologi precum Newton. Cu alte cuvinte, din haos se naşte rînduiala, ordinea, legea! (Ne întîlnim la tot pasul cu această gîndire pe dos, drăcească.) Astfel, au apărut - zic ei - soarele, planetele, printre care se găseşte şi pămîntul nostru. Cărţile de şcoală sînt mai întîi şovăielnice în lămurirea „naşterii sistemului solar”:„Originea, formarea şi evoluţia sistemului solar constituie o problemă deosebit de complexă, care nu a fost rezolvată în mod satisfăcător pînă astăzi. Au fost emise mai multe ipoteze cosmogonice; majoritatea lor au fost infirmate parţial sau total de datele de observaţie mai noi, fapt pentru care nu le prezentăm aici. Ipoteza cosmogonică cea mai cunoscută şi acceptată o lungă perioadă de timp a fost imaginată de Kant şi dezvoltată matematic de Laplace (ipoteza Kant-Laplace)” . (Şi se bîlbîie ceva despre cum s-ar fi format soarele şi planetele dintr-o altă stea care a explodat, cum se spune şi în altă parte.) În alte locuri, manualele sînt mai hotărîte şi înfăţişează - ca pe un fapt! - „teoria”, adică nălucirea, plăsmuirii astrelor dintr-o materie pre-existentă:
„Datorită mişcării de rotaţie a norului cosmic, cea mai mare parte a materiei s-a adunat în centru, dînd naştere soarelui. El s-a născut acum 5 miliarde de ani din materie cosmică. Din materia rămasă pe marginea norului au luat fiinţă planetele, sateliţii, asteroizii şi celelalte corpuri cereşti care intră în componenţa sistemului solar. Planeta noastră s-a format acum 4,6 miliarde de ani din unul dintre numeroşii nori cosmici existenţi pe atunci în Univers şi care erau alcătuiţi din gaze şi praf stelar” . Şi încă: „Din studiul rocilor lunare , s-a dedus că acestea au o vîrstă de 3-4 miliarde de ani, asemeni cu vîrsta celor mai vechi roci terestre (deci şi a Terrei)” . (Mă aruncă în deznădejde aceşti netoţi vicleni şi poveştile lor cu mult praf, bolovani şi gaze, care se învîrt prosteşte pînă cînd - cum vom vedea - din atîta frecare şi ameţeală, deasupra maionezei cosmice iese omul european, stăpîn al galaxiilor! Parcă îl văd şi acum pe marele hulitor Carl Sagan, care mă vrăjea - nu mint! - în fiecare duminică cu al său documentar Tainele universului; parcă-l văd rînjind ca o iguană strepezită şi gîngurind dulce: „Sîntem pulbere de stele.” Şi începea vraja: serialul acela american de propagandă a ateismului celui mai feroce izbutea să te facă a crede că eşti un iniţiat al marilor taine ale alcătuirii lumii! Era făcut cu viclenie, îţi întărîta mîndria, te făcea să te simţi deştept; avea şi un umor blînd, învăluitor; îţi dădea o stare de bine, spre deosebire de acelaşi gen de filme făcute de comuniştii noştri, crispate, ţîfnoase, mitocăneşti. Mi-am amintit de acest personaj cu adevărat satanicesc pentru că îl pomeneşte şi Părintele Serafim în cartea din care tot citez, fiind unul dintre cei mai puternici activiştii ai evoluţionismului, susţinut de-a dreptul de guvernul american.)