continuare
			 
			 
			
		
		
		
			
			„Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum  zice și Sfîntul Ioan Evanghelistul: «Întru început era Cuvîntul… toate  printr-Însul s-au făcut…» (Ioan 1:1). Sfîntul Pavel învață același  lucru: «Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos» (Efeseni 3:9).  «Întru Dînsul s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pe pămînt,  cele văzute și cele nevăzute, ori Scaunele, ori Domniile, ori  Începătoriile, ori Stăpîniile, toate printr-Însul și pentru Dînsul s-au  zidit» (Coloseni 1:16). Astfel, în iconografia ortodoxă a facerii lumii  nu vedem un bătrîn (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui  Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că  întreaga Treime zidește: Tatăl poruncește [Să fie!, n.m.], Fiul zidește,  și îndată vom vedea că și Duhul ia parte la lucrare”  
 Astrele  
 Așadar, ce a făcut întru început  Dumnezeu? „Cerul și pămîntul” (Facerea 1:1). Evoluționismul ne spune  însă că zeul-materie s-a preschimbat pe sine-și în astre și… praf: „Ulterior, materia rezultată din explozie  s-a concentrat în stele, planete, sateliți, comete, meteoriți și praf  interstelar” . „În drumul lor prin Univers, elementele au suferit  transformări, în urma cărora au apărut și alte elemente. Apoi, prin  reacții chimice, s-au format compușii chimici care se găsesc astăzi în  și pe planeta noastră, sub formă de munți, zăcăminte de minereuri, mări  și oceane, aer, plante și animale. [...] De ce este materia atît de  diversă? Pentru că particulele care o alcătuiesc sînt diferite și se pot  combina în diverse moduri. Chimia este știința care studiază materia și  transformările pe care le suferă aceasta” Să ne oprim și să luăm aminte că aici se  arată o primă transmutație alchimică, principiu pe care se întemeiază  întreaga gnoză evoluționistă! Să fim cu luare-aminte: într-o primă fază,  „sămînța” materiei „explodează” - își iese din sine, din starea de  ordine, de nemișcare desăvîrșită - și trece în starea lipsei desăvîrșite  de rînduială, căci explozia e fenomenul cel mai dezordonat care se  poate închipui. Cu timpul, această materie haotică se kosmizează de la  sine, din întîmplare, rînduindu-se în sisteme de corpuri cerești, care  ajung să funcționeze precis ca un ceasornic, după descrierea unor  astrologi precum Newton. Cu alte cuvinte, din haos se naște rînduiala,  ordinea, legea! (Ne întîlnim la tot pasul cu această gîndire pe dos,  drăcească.) Astfel, au apărut - zic ei - soarele, planetele, printre  care se găsește și pămîntul nostru. Cărțile de școală sînt mai întîi  șovăielnice în lămurirea „nașterii sistemului solar”:„Originea, formarea și evoluția  sistemului solar constituie o problemă deosebit de complexă, care nu a  fost rezolvată în mod satisfăcător pînă astăzi. Au fost emise mai multe  ipoteze cosmogonice; majoritatea lor au fost infirmate parțial sau total  de datele de observație mai noi, fapt pentru care nu le prezentăm aici.  Ipoteza cosmogonică cea mai cunoscută și acceptată o lungă perioadă de  timp a fost imaginată de Kant și dezvoltată matematic de Laplace  (ipoteza Kant-Laplace)” . (Și se bîlbîie ceva despre cum s-ar fi  format soarele și planetele dintr-o altă stea care a explodat, cum se  spune și în altă parte.) În alte locuri, manualele sînt mai hotărîte și  înfățișează - ca pe un fapt! - „teoria”, adică nălucirea, plăsmuirii  astrelor dintr-o materie pre-existentă: 
 „Datorită mișcării de rotație a norului  cosmic, cea mai mare parte a materiei s-a adunat în centru, dînd naștere  soarelui. El s-a născut acum 5 miliarde de ani din materie cosmică. Din  materia rămasă pe marginea norului au luat ființă planetele, sateliții,  asteroizii și celelalte corpuri cerești care intră în componența  sistemului solar. Planeta noastră s-a format acum 4,6 miliarde de ani  din unul dintre numeroșii nori cosmici existenți pe atunci în Univers și  care erau alcătuiți din gaze și praf stelar” . Și încă: „Din  studiul rocilor lunare , s-a dedus că acestea au o vîrstă de 3-4  miliarde de ani, asemeni cu vîrsta celor mai vechi roci terestre (deci  și a Terrei)” . (Mă aruncă în deznădejde acești netoți vicleni și  poveștile lor cu mult praf, bolovani și gaze, care se învîrt prostește  pînă cînd - cum vom vedea - din atîta frecare și amețeală, deasupra  maionezei cosmice iese omul european, stăpîn al galaxiilor! Parcă îl văd  și acum pe marele hulitor Carl Sagan, care mă vrăjea - nu mint! - în  fiecare duminică cu al său documentar Tainele universului; parcă-l văd  rînjind ca o iguană strepezită și gîngurind dulce: „Sîntem pulbere de  stele.” Și începea vraja: serialul acela american de propagandă a  ateismului celui mai feroce izbutea să te facă a crede că ești un  inițiat al marilor taine ale alcătuirii lumii! Era făcut cu viclenie,  îți întărîta mîndria, te făcea să te simți deștept; avea și un umor  blînd, învăluitor; îți dădea o stare de bine, spre deosebire de același  gen de filme făcute de comuniștii noștri, crispate, țîfnoase,  mitocănești. Mi-am amintit de acest personaj cu adevărat satanicesc  pentru că îl pomenește și Părintele Serafim în cartea din care tot  citez, fiind unul dintre cei mai puternici activiștii ai  evoluționismului, susținut de-a dreptul de guvernul american.) 
		 
		
		
		
		
		
		
			
				__________________ 
				Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.  
(Părintele Alexander Schmemann)
			 
		
		
		
		
		
			
			
			
			
			
			
			
			
			
			
				
			
			
			
		 
	
	 |