Cred ca tine de infantilismul nostru, in general, sa ne plasam in buricul universului si, adiacent, sa credem in adancul inimii ca lumea intreaga a fost facuta pentru noi, adica pentru eu.
Un cosmos hristocentric, o lume in centrul careia este Hristos, ofera exact perspectiva inversa.
Aceste doua pozitii sunt net diferite, sunt chiar opuse.
Probabil ca in adancul inimii ne lupta intrebarea: eu sau Domnul?
Cred ca e tema comuna a tuturor nevrozelor. A celor vesnic nelamuriti si nemultumiti. A potrivnicilor pacii sufletesti, a victimelor datoriei false, catre lumesc. A celor sterili sufleteste, a celor acri, a celor moralisti, a celor pentru care iubirea e un moft si o dulcegarie. A celor care s-au casatorit sa faca sex legal. A celor fricosi si mediocri si, in fond, putin inteligenti intrucat se lipsesc singuri de un partener de viata fara egal: de Bunul Dumnezeu.

Cand copilul din noi (rebel, imatur, egofilic - intrucat exista si acesta, nu doar copilul inocent si creativ, nu doar copilul ascultator si dornic sa invete si sa creasca frumos) isi vede amenintata placerea pentru jucarie, atunci el face taraboi, protesteaza si sufera cu adevarat ca orice copil amenintat cu separarea de jucarie.
Acest copil ne imboldeste spre jucarii de tot felul, de care nu se mai satura si ne robeste pe de-antregul lor. Ar voi sa ne jucam, noi in intregime, toata ziua cu jucariile lui preferate. Ne inmoaie mainile pentru munca, ni le invartoseaza pentru placeri... Ne ingreuiaza capul pentru priveghere, ne inchide pleoapele de somn, ne tine motaind la rugaciune sau la studiu, ne tine insa treji in crasma si pe sub cearceafuri pana-n zori...

Salbaticitul acesta al poftelor e asadar susceptibil de a fi baza idolilor in noi insine.

NImic nu ii este mai nesuferit decat a-i vorbi despre idoli ca idol. El crede si voieste sa credem si noi ca, despre idoli, trebuie sa vorbim in termeni de dumnezei. Ba chiar ne sugereaza ca e vorba chiar de Dumnezeu.
Astfel, de nu avem vigilenta si putere e posibil chiar sa ne convinga o vreme (adica o viata intreaga, caz in care spunem ca imbatrinim in rau) ca iata, l-am gasit pe Dumnezeu. Sau, ma rog, ca suntem aproape, ca suntem pe drumul cel bun.
NImic mai fals, nimic mai perfid.

Aum leg toate astea de adictii. Care sunt multe. Varii dependente, de toate cele...
Caracteristic unei astfel de legaturi surpatoare de suflet, cum e dependenta, este ca ea ne ofera pe termen scurt, al satisfacerii, o sama de destinderi si placeri. Un bun anxiolitic, un furnizor de incredere pe termen scurt, un voal inselator pe ochii pierzaniei noastre, dependenta ne tine in sclavia cu jucarii a idolatriei noastre genrealizate si ne face pe drept cuvant potrivnici lui Dumnezeu. Suntem prizonieri si luptam cu Insusi Eliberatorul nostru. Si cu oamenii Lui, pe care ii consideram in chip si fel, dusmanindu-i.

Adictia sexuala e la fel ca orice adictie. Unii cred ca daca nu curvesc (la adulter ma refer, la concubinaj si altele asemenea, ca altminteri tot curvie este, dar mascata de faptul ca oamenii sunt casatoriti), nu beau, nu fumeaza, nu se drogheaza, nu se tin mandri la modul vadit, au asadar tot dreptul sa faca sex cu duiumul, scuturind patul ora de ora... Si, pentru a-si justifica aceasta manifestare adictiva in dosul careia se afla frica cutremuratoare de moarte si de asfixie in marasmele personale, bietii oameni care suntem ne imaginam fel de fel de scuze. Punem moara gandirii sa macine saci de faina stricata si ne mai si laudam cu ea, ca-i marfa buna.

Eu cred ca oamenii care isi vad partenerul ca pe obiect de satisfactie sexuala si fac sex la modul abuziv, fara nici un discernamant si invocind tot felul de argumente care mai de care mai sucite in mintea lor robita placerii, eu cred ca toti acestia sunt oameni grav bolnav sufleteste, sunt psihologic obsesionali si ca atare au nevoie de tratament psihologic si desigur duhovnicesc. Iar cand cuget la acesti oameni, ma includ si pe mine, intrucat nu ma consider cu adevarat un despatimit fata de viata sexuala. Desi am o oarecare experienta a abstinentei, intre anumiti parametri.

Cata vreme omul nu se afla pe drumul recuperarii relatiei sale cu Dumnezeu, adica pe drumul vindecarii si implicit al mantuirii, el strica totul, intreaga sare a lumii care s-a pus in el prin Botez.

Anticiparea faptului ca abstinenta mi-ar aduce mari necazuri, ca ma voi imbolnavi etc. este doar in parte justificata. Ea de fapt face parte dintr-un mecanism pervers al bolii mele care voieste sa ma tina in pacat.
Motivul pentru care ma pot imbolnavi este real si se numeste mandria mea si aplecarea spre desfrau. Da, ma imbolnaveste abstinenta cata vreme o tin in mintea mea mandra si razvratita ca pe un lucru rau.

Dar cand mintea se smereste prin post si rugaciune, prin meditatia la ceasul mortii, prin spovedanie deasa si participare la slujbe, pe scurt prin vietuirea crestina, cand Centrul vietii mele e Hristos, cand imi pasa cum imi petrec vremea incercind sa aduc roade spre a nu fi taiat de la vita, spre a nu mi se taia conducta cu seva, cu har... Atunci abstinenta e vazuta in alta lumina si e traita ca orice nevointa, chit ca poate fi grea, cu bucurie si nadejde. In chip luminos.

Cu cat un om e mai dotat in energie sexuala si totodat vede abstinenta ca nevointa intru sfintire, ca prilej de curatire de pacate, ca mod jertfelnic de apropiere de Dumnezeu, cu atat cresterea lui duhovniceasca cred ca e mai consistenta.
Dar daca vede abstinenta ca pe un blestem, atunci nu pot decat sa il deplang. Isi bate singur cuie in talpa.

Ce sens acordam abstinentei? Aici, in aceasta dilema, cred ca e lupta cea mai inversunata dinlauntrul inimii noastre.