Dintr-o dată am devenit subiectul topicului? Am vorbit eu de mine ceva? M-am dat eu exemplu? Ştii ceva de mine ca să poţi trage concluziile pe care le-ai tras? Ştii tu cum trăiesc sau ce cruce duc? Eu zic că nu ştii....Eu doar susţin un punct vedere, poate greşesc, nu spun că sunt perfect...Poate reuşeşti totuşi faci diferenţa...

Să înţeleg că Sfinţiii nu fac parte din viaţa noastră? De ce nu facem noi prieteni Sfinţii? De ce nu luam exemplu de la ei? Sau Sfinţii ar trebui puşi undeva într-un loc separat în care ei să se roage pentru noi, iar noi cu treaba noastră? Pe Dumnezeu, Maica Domnului, pe Îngeril Păzitor şi pe Sfinţi ar trebui să-I avem tot timpul cu noi şi printre noi şi să nu-i excludem. Deci din discuţiile de aici de ce ar trebui excluşi? Că aşa ne convine nouă? Că aşa ne este mai comod nouă?

Dragule, una se vorbim de ce e bine şi cum ar trebui noi să facem şi alta este cum credem noi că e bine şi ce facem. Eu vorbesc de ce e bine, nu am treabă cu cei care nu pot sau nu fac, dar am treabă cu ideea care spune altceva decât adevărul. Mie mi-au fost cerute argumente de către userii cu care am intrat în polemică, nu le-am intrat eu cu bocancul în suflet făcând pe dreptul. Acum că ceea ce am scris a atins, iarăşi nu ţine de mine, adevărul trebuie spus. Se spune că frica şi neputinţele să le ascunzi, să nu le areţi ca nu cumva să le vadă fratele tău şi să cadă şi el în ele.

Păi atunci hai să păcătuim ca să avem de ce ne smeri. În ortodxie niciodată nu există "e de ajuns" sunt "curat" nu mai păcătuiesc, gata nu mai am nimic de făcut. Nu... E greşit !!! Tot timpul avem ceva de făcut pe măsură ce noi avansăm duhovniceşte. A încerca să nu mai păcătieşti, a încerca să te îndrepţi sunt poate primii paşi spre Dumnezeu. Şi atunci cum să înaintezi dacă tu gândeşti aşa? Până la sfinţenie e cale lungă, dar ţine minte că nici unui om nu-i este imposibil acest lucru. Ţine de noi şi de voinţa noastră, căci Dumnezeu pe toţi ne vea sfinţi. Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu, iar biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Şi El a a avut necesităţi trupeşti şi sufleteşti, ca om, dar le-a biruit prin iubire, smerenie, simplitate, jertfă, răbdare, post, rugăciune s.a.m.d.

De ce să accepţi aşa uşor păcatul? De ce să nu ne convertim energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire? De ce să nu vorbim noi de lucruri mai presus de fire? De ce trebuie să vorbim mai mult de slăbiciunile nostre, îmulţindu-le în acest caz?

Avem credinţa amestecată. La Dumnezeu nu există: „pot, nu pot”, nu există! Credinţa în propiul ego aduce nesinguranţă şi greutatea vieţii. De mare folos ne-ar fi dacă noi ne-am încredinţa viaţa şi sufletul în seama lui Dumnezeu, ca Învăţător şi Călăuzitor. Fericit este cel care şi-a ucis cu desăvârşire voia.