Asta e şi părerea mea. Cu adevărat, căsătoria înseamnă unirea mai deplină şi mai profundă a celor doi soţi, cu sufletul şi cu trupul, ea având sens şi atunci când nu se pot naşte copii (din motive ce nu ţin de voinţa soţilor).

Iată un scurt fragment din dialogul dintre Sorin Dumitrescu şi Părintele Stăniloae:

„Pr.D.S. - [...] Hristos, prin binecuvântările Bisericii, vine între oameni. Nu numai în om, ci şi între oameni. Şi este un har special care intervine în legătura dintre bărbat şi femeie.
S.D. - Atunci, din tot ceea ce aţi spus, reiese că scopul căsătoriei, al familiei este dobândirea acestei puteri, a harului de la Duhul Sfânt, şi nu procreerea?
Pr.D.S. - Bineînţeles.
S.D. - Deci, o familie care n-are copii şi n-a putut să aibă...
Pr.D.S. - Asta-i altceva. Dar dacă putea să aibă şi n-au avut, atunci căsătoria lor nu a fost la înălţimea tainei, a binecuvântării. Şi prin copii te uneşti. Să te uneşti în veci cu aceşti copii, ce mare bucurie!” (din 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae - joi/2 aprile/92)

P.S.Prefer să iau aminte mai degrabă la ce spun părinţii care au cunoscut căsătoria, mai degrabă decât la ce spun călugării, care poate privesc mai mult din afară. Soţii care sunt creştini trebuie să înveţe să se iubească integral, suflet şi trup, făcând şi copii, folosind şi abstinenţa atunci când se cuvine.
Desfrânarea între soţi consider că apare atunci când cei doi nu se mai unesc suflet şi trup, ci numai trupeşte, cu alte cuvinte, atunci când nu se iubesc. Atunci lipseşte Dumnezeu din relaţia lor.