Mi-e teama ca problema este mult mai complicata.Nu neaparat conceptul s-a modificat in sine cat metoda de raportare la el.Din momentul in care Evanghelia paraseste solul sau nativ,iudaic,iar sperantele primelor comunitati crestine cu privire la o iminenta Parusie,in timpul generatiei lor, incep sa paleasca,se impunea cumva o stratificare a ideei in sine,altfel aluneca fie intr-o fragmentare letala fie ar fi fost absorbita,si prin urmare anihilata,de o alta abordare,fie traditionala fie care circula in acel moment in paralel.Stratificarea respectiva este intr-o continua evolutie sau mai bine zis este o reflectare a esentei idei de-a lungul timpului,pe parcursul evolutiei intelegerii umane.Ca si cum intelegerea este un lac care inconjoara un castel,conceptul.
Apa nu distruge castelul ci doar reflecta,in diverse moduri imaginea sa in diferite momente.Cand pleci de la o entuziasta asteptare pur eshatologica si ajungi la concluzia ca de fapt va fi o lunga lupta cu timpul si puterea sa distructiva atunci,cumva,trebuie sa mentii ideea vie,fie si prin explicarea ei din perspectiva conceptelor care au insotit-o de-a lungul timpului.Probabil ca primelor comunitati crestine ideea unei dispute cu privire la natura dubla intr-un singur ipostas, a lui Hristos. le-ar fi parut extrem de ciudata si straina in situatia in care ei asteptau intoarcerea Sa imediata.Cu toate acestea disputa a avut loc cu mult dupa ce ultimele urme ale asteptarilor lor deja se metamorfozau intr-o alta astepatare.La fel si problema vamilor cred ca poate fi privita,prin prisma celor spuse mai sus,precum in abordarea lui Mihailc,sau poate fi respinsa ca o simpla superstitie fara nici o relevanta in timpurile moderne,rod al unei intelegeri trecute si depasite.

In prima situatie dificultatea ideei respective,riscul de a pica in desuetudine,este si poate fi evitat prin evidentierea sensului ei spiritual,care nu isi pierde nicicand relevanta si care poate fi inteles si din perspectiva spiritualitatii moderne,mai putin inclinata spre idei de acest tip.In loc sa intre ideea-n incremenire ii scoti viata la suprafata prin evidentierea esentei ei spirituale,as spune superioare exteriorului,la fel cum o parabola spusa de Hristos nu are doar un sens imediat,tangibil la prima strafulgerare a intelectului ci sondeaza adancimi nebanuite acolo unde,fireste,exista dorinta si inclinatia spre asa ceva.In rest se poate ramine si cu ideea in sine,in forma ei dar o condamni la o spoliere a sensurilor ce pot razbate din ea dincolo de aparenta mitica.

Eu as opta pentru prima varianta intrucat reductionismul are darul de a satisface spiritul logic imediat dar asasineza orice asteptare pentru viitor.Personal as prefera,pe cat posibil,sa nu trag inca cortina peste asteptarile ce nu le pot explica pe deplin :) si desi am o slaba apetenta pentru povesti cu aspecte fantastice pot da dovada de un vivace si entuziast interes cand aspectul cu pricina se dovedeste a fi doar simbolul pregatitor pentru,sa spunem,o abordare a sa in profunzime,o calatorie spre inima intelegerii ideii in sine.In acest caz inteleg pe deplin fie si rolul aspectelor usor mitice,precum incepi sa-i explici unui copil o poveste complicata dar in caz contrar,fara a conduce la o esenta superioara aparentelor, le privesc cu intelegerea secolului caruia,ca orice fiinta limitata,sunt tributar intr-o masura mai mica sau mai mare.Fiecare cu propriul drum,plin de vami mai mult sau mai putin vizibile,mai mult sau mai putin profunde, ale intelegerii :)