Bătrânul bolnav, însănătoșit de Maica Domnului, era ca un tânăr
Pe vremea când Britania era dreptcredincioasă, se afla în chinovie un preacuvios monah care avea multă evlavie către Preasfânta Fecioară. Așa de mult o cinstea el, că dacă s-ar fi întâmplat să audă de numele ei cel prealăudat, adică dacă ar fi zis cineva „Maria”, ori „Născătoare de Dumnezeu”, sau chiar el singur citind undeva asemenea cuvinte, își pleca genunchii și făcea închinăciune până la pământ. Așa a făcut și făcea acel credincios și îmbunătățit monah, prieten al Preasfintei Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, în toată viața lui.
Ajungând la adânci bătrânețe, s-a îmbolnăvit. El slăbise așa de mult că nu putea să se mai ridice din așternutul său. Egumenul, văzându-l așa, i-a dat de ascultare un ucenic, ca să-i gătească cele spre trebuință. Odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă; iar bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-și obișnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se ridice, dar n-a putut. Atunci, îndreptându-și ochii către icoana Preasfintei, a lăcrămat și a zis către dânsa cu credință: „Preadulcea mea Stăpână, ajută-mi mie!” Și îndată (o, grabnică auzire!) s-a aflat în fața lui Împărăteasa a toate, care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie și pentru dragostea pe care o ai către mine, iată, îți adaog încă treizeci de ani de viață în această lume și-ți dăruiesc să ai putere ca pe timpul când erai tânăr, de treizeci de ani. Aceasta o fac pentru că-mi place viețuirea ta și pentru că cinstești așa de mult numele meu”.
Acestea zicând Preasfânta, s-a înălțat la ceruri. Din acel ceas, monahul s-a făcut sănătos și puternic cu trupul. Toți frații văzându-l mergând cu veselie și auzind de minunea făcută cu dânsul, s-au spăimântat și au prins multă evlavie către el. Iar el, monahul cel smerit și înțelept, aducându-și totdeauna aminte de Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit și o slăvea cu posturi, rugăciuni, privegheri și alte faceri de bine, până când s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia i Se cuvine slava în veci. Amin.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin sfânta sa icoană, a risipit boala ciumei
În anul 510 după Nașterea lui Hristos, a fost o mare boală de ciumă, lingoare (tifos), în Roma. Din această cauză mureau în fiecare zi câte două mii de oameni. În acea vreme, fiind papă al Romei marele Grigorie Dialogul, a poruncit să se scoată prin oraș icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, cea zugrăvită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, să se facă Litanie și rugăciune către Domnul ca să înceteze moartea.
Deci, după ce s-a dus arhiereul însoțit de popor cu sfânta icoană, rugându-se Maicii Multmilostive și preaîndurate ca să îmblânzească pe Stăpânul să înceteze urgia și dreapta Lui mânie, priveau toți că pe unde trecea, pierea mirosul greu al văzduhului și se pierdea ca un nor liniștit, curat și strălucitor.
După ce au înconjurat toată cetatea și au săvârșit rugăciunile, Sfântul Grigorie a văzut pe un Înger stând sus pe turnul care se zice al lui Adrian și al lui Crischentie că ștergea o sabie însângerată, după care a pus-o în teacă. Deci au înțeles că pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a încetat mânia Stăpânului și urgia .
Maica Precista a depărtat ciuma dintre călugării credincioși
Într-o mănăstire din ținutul Halițului, din țara rusească, s-a ivit o ciumă mare, foarte groaznică, de care au murit foarte mulți călugări. În acea vreme, ieromonahul Filaret, care mai pe urmă a fost egumen în mănăstire, a văzut pe Maica Precista în ajunul praznicului Nașterii lui Hristos îmbrăcată într-un veșmânt prețios și a mers la biserica ce avea hramul Buneivestiri. Maica Preacurată, luând înfățișarea egumenului, a zis către Filaret: „De acum înainte nu va mai fi ciumă între voi. Numai socotiți bine aceasta; să vă îndreptați viața călugărească”. Aceste cuvinte grăind Maica Precista, s-a dus prin Ușile Împărătești.
Ieromonahul Filaret a spus despre ceea ce a văzut. Ciuma a contenit atunci îndată. În mănăstire n-a mai fost boala ciumei după aceea, căci a dispărut cu totul .
Prăznuindu-se „Adormirea Maicii Domnului”, a încetat boala ciumei în Țarigrad
Odinioară, în zilele domniei lui Iustinian - împăratul grecesc, a fost în Țarigrad o mare molimă de ciumă. În primele trei luni mureau câte 6000, după aceea ajungând chiar la 10 000 de oameni pe zi. În acea vreme au murit oameni de toate stările: parte bărbătească și femeiască, bătrâni și tineri, precum și bogați și de cinste, cât și scăpătați și săraci. Moartea nu a cruțat și nu a ocolit pe nimeni. Și atât de numeroși erau morții, încât nu aveau nici cine să-i îngroape. În acea vreme s-a descoperit de la Dumnezeu unui om evlavios ca să țină de acum înainte praznicul „Adormirii Maicii Domnului” și vor scăpa de ciumă. Făcând ei după porunca aceasta, a contenit boala ciumei .
Maica Domnului – izgonitoarea diavolilor
Cuviosul Lavrentie, închizându-se de bună voie, se nevoia astfel monahicește. El avea mare sârguință pentru mântuirea sa, tinzând în toate zilele spre mai mari osteneli, omorându-și patimile cu înfrânarea și tăindu-le cu sabia duhovnicească, adică prin rugăciune. Apoi toate săgețile vicleanului cele aprinse, stingându-le cu apa lacrimilor, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a luat dar de la El a tămădui cu minune felurite răni și neputințe între oameni, cum și a izgoni diavolii.
Odată, între alții, a fost adus din Kiev pentru tămăduire un om cuprins de un diavol foarte cumplit, care era purtat de zece oameni. Iar fericitul, dorind să fie proslăvită patria sa cea duhovnicească, adică sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit ca să ducă pe acel om acolo. Atunci, îndrăcitul a început a striga: „La cine mă trimiți? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peșteră pentru sfinții ce sunt într-însa; iar în mănăstire sunt treizeci de monahi viețuitori de care mă tem, și cu ceilalți am război”. Acestea mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul pe care îl avea sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit iarăși fericitul ca să-l ducă acolo cu sila, încredințându-se și mai mult de cele grăite de însuși diavolul prin cel îndrăcit. Cei ce-l duceau pe el, știind că îndrăcitul nu fusese niciodată în mănăstire și că nu cunoștea pe nimeni din cei ce viețuiau aici, îl întrebară: „Care sunt aceia de care tu te temi?” În vremea aceea viețuiau în mănăstirea Pecerska 118 frați, iar îndrăcitul numărând pe nume treizeci dintre ei a zis: „Aceștia toți, numai cu un singur cuvânt pot să mă izgonească”. Și iarăși i-au zis cei ce-l duceau: „Noi voim ca în peșteră să te închidem”. Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi este mie ca să mă lupt cu morții? Pentru că aceia acum au multă îndrăzneală către Dumnezeu a se ruga pentru monahii lor și pentru cei ce merg la dânșii. Dar de voiți să vedeți războiul meu, duceți-mă în mănăstire; căci afară de cei treizeci, precum v-am spus, cu toți ceilalți pot să mă lupt”. Și a început a-și arăta puterea sa grăind evreiește, după aceea latinește și apoi grecește, și cu un cuvânt, în toate limbile pe care niciodată nu le auzise omul acela, încât se temeau foarte mult cei ce-l duceau pe el, mirându-se de schimbarea limbii și de felul vorbei lui. Apoi, mai înainte de a intra în mănăstire, a fugit duhul cel necurat din om și a început cel tămăduit a avea înțelegere. Cei ce erau cu el s-au bucurat foarte mult, și intrând în biserica cea făcătoare de minuni a Pecerskăi, au dat slavă lui Dumnezeu. Înștiințându-se de acest lucru și egumenul, s-a adunat cu toți frații în biserică. Cel tămăduit nu îl știa pe egumen, nici pe cei treizeci de părinți care îi numise. Atunci egumenul l-a întrebat: „Cine te-a tămăduit?” Iar el, arătând spre icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceasta ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinți părinți și astfel m-am tămăduit”. Numele tuturor acelora el le pomenea, deși în persoană nu cunoștea pe nici unul. Atunci toți au dat slavă lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui, și astfel s-a preamărit acel loc sfânt prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită prin fericitul Lavrentie, cel ce s-a închis de bunăvoie pentru Dumnezeu .