Am scris mesajul in graba, presat de timp si pesemne ca am pus prea multe in grija doar a catorva cuvinte.
Ar fi trebuit sa abordez problema ceva mai elaborat, daca tot aveam ceva de spus pe marginea asertiunii lui Mihnea.
In orice caz, precizarile fratiei voastre imi par binevenite. Subscriu aproape in totalitate la ceea ce ati scris si ma bucur ca ati detaliat unele aspecte.
Cat priveste devenirea persoanei, ceea ce am vrut sa punctez este ca, asa cum inteleg eu ca stau lucrurile, ontologia si gnoseologia duhovniceasca se intrepatrund, poate pana la contopire intr-o anumita zona. De ce asa? Pentru ca devenirea persoanei intru Fiinta, adica indumnezeirea omului prin har, procesul prin care omul tinde la si realizeaza asemanarea cu Dumnezeu, se petrece pe masura ce omul realizeaza despatimirea si celelalte. Astfel incat, pe masura ce omul devine indumnezeit, prin har, el cunoaste pe Dumnezeu. A deveni indumnezeit insemana a cunoaste pe Dumnezeu. In Fericiri, Domnul aceasta cred ca si arata: ca pe masura ce ai capata insusiri dumnezeiesti (saracie cu duhul, blandete, etc., pe scurt smerenie), devenind tu insuti sfant prin lucrarea harului in impreuna-lucrare a vointei omului cu vointa divina, se cheama ca totodata il cunosti pe Dumnezeu. A cunoaste pe Dumnezeu (ca lucrare, iar nu ca Fiinta), a te impartasi de energiile dumnezeiesti necreate, este unul si acelasi lucru. Nu se pune problema de a-L cunoaste pe Dumnezeu ca Fiinta, asta e clar. Ci doar pe Domnul ca Lucrare. Iar asta inseamna a deveni imbunatatit, prin asceza si har.
A pune problema cunoasterii in mod obiectualist, inseamna a separa omul, in lucrarea indumnezeirii sale, de lucrarea lui Dumnezeu si de a nazui, fie si tainic, la cunoasterea lui Dumnezeu ca Fiinta.
Or, mie imi e clar ca in travaliul sfintirii omului se realizeza simultan (sau primordial, nu neaparat cauzal) devenirea si cunoasterea, prin energia lucratoare necreata (harul). Vedeti, de aceea cred ca problema cunoasterii lui Dumnezeu nu desparte, intr-un anumit sens, ca proces intim, existenta persoanei de cunoasterea Persoanei. Ontologia si gnoseologia sunt aici demersuri filosofice care nu prea si au rostul. Fiintarea omului in impreuna-lucrarea cu Duhul are alti parametri si alta abordare. Din pacate, consider eu, teologia de consum de pe piata lumii, adica milioane si milioane de carti, se invarte precum fluturele in jurul becului, fara a putea sa se strecoare in intimitatea luminii dorite...

Nu exista cunoastere a lui Dumnezeu de catre om decat inlauntrul sfintirii omului, in devenirea lui (pocainta, metanoia) ca travaliu de asemanare cu Dumnezeu. A vorbi fie si filosofic (ontologie, gnoseologie) despre aceasta este desertaciune. Nu stiu daca nu cumva ma refer aici tocmai la accentul diferit pe care il plasez pe apofatic, in detrimentul catafaticului, sau poate ca fac invers de fapt, nu imi dau bine seama in clipa asta...

P.S. Atunci cand omul se cufunda in rugaciune sau cand deja traieste permanent rugaciunea, granita dintre eu si Dumnezeu este nespus de subtire, in sensul ca omul nu mai este nimic (din ce credea indeobste ca este), in orice caz asa se simte, decat cel mult o prezenta care se mira... Aceasta mirare, de nespus in cuvinte si de necuprins ca dulceata, nu stiu de este neaparat a unui ceva omenesc care a intalnit ceva din afara, cat mai degraba luarea la cunostinta proprie, cata o mai fi, a ceea ce se petrece in tine insuti, in fiinta ta. Si ce-i acolo, in tine, daca nu ingemanarea omului cu harul, cu Dumnezeu Cel Care Este ca Lucrare...
In fine, nu ma pricep sa vorbesc despre aceste lucruri... Insa au marturisit de curind Sofronie Zaharov, Gheron Iosif, si alti batrani imbunatatiti. Gasim in cartile lor.
Toate cele bune, frate! Slava lui Dumnezeu pentru toate!